În vremea aceea Iisus a venit din Nazaretul Galileei și S-a botezat în Iordan de către Ioan. Și îndată, ieșind din apă, a văzut cerurile deschise și Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El. Și glas din ceruri s-a auzit: Tu ești Fiul Meu cel iubit, în Tine am binevoit! Și îndată Duhul L-a dus în pustie. Și a fost în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Și era împreună cu fiarele, iar îngerii Îi slujeau. După ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și zicând: S-a împlinit vremea și s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie! (Marcu 1, 9-15) (Luni în săptămâna a 12-a după Rusalii)

Citirile liturgice din Sfânta Evanghelie de la Marcu, ucenic al Sfinților Apostoli Petru și Pavel, încep în săptămâna a douăsprezecea după Rusalii. Ascultând sau citind cele câteva versete din pericopa acestei zile de luni, ne reîntoarcem, deși ne aflăm încă în perioada caldă a anului, la evenimentul Botezului Domnului, momentul în care Domnul Iisus Hristos a venit la râul Iordan, acolo unde Sfântul Ioan Botezătorul propovăduia apropierea Împărăției cerurilor și pocăința, botezând pe toți cei care erau mișcați de cuvintele lui și doreau să își schimbe viața. Trebuie remarcat faptul că termenul de origine grecească „botez” se traduce în românește prin „afundare”. Toți cei care treceau pe la Sfântul Ioan erau afundați în apă, „spălați” cu totul, din cap până în picioare, lucru care amintea de spălarea rituală de la evrei care nu intrau în casă la lăsatul serii sau când se așezau la masă, fără să se fi purificat. Însă botezul pe care îl săvârșea Ioan la Iordan nu este unul și același cu botezul creștin pe care noi l-am primit. Însuși Ioan spune la un moment dat că el botează cu apă spre pocăință, dar că vine după el Cel care va boteza cu Duh Sfânt și cu foc (Matei 3, 11), adică întru curățire. Botezul creștinilor are și alt înțeles, după cum scrie Apostolul Pavel (Romani 6, 3-9). Afundarea simbolizează îngroparea împreună cu Hristos, iar ieșirea din apă, învierea alături de Domnul.

Revenind la textul Evangheliei de la Marcu, aflăm că Iisus a venit la Ioan din Nazaretul Galileii, părăsind direct casa copilăriei, fără a trece prin altă parte, revenind poate din vreun pelerinaj. Domnul a venit direct la Iordan, știind foarte bine că trebuie „să se împlinească toată dreptatea”, așa cum amintește Sfântul Matei (3, 15). Imediat după ce S-a botezat, fără niciun alt dialog între El și Ioan, așa cum apare la alți evangheliști, aflăm că ieșind din apă, Iisus a văzut cerurile deschise și Duhul ca un porumbel coborându-se peste El. Această teofanie continuă cu glasul Tatălui din ceruri, spunând: „Tu ești Fiul meu cel iubit, întru Tine am binevoit”. Se înțelege de la Evanghelistul Marcu faptul că Domnul a văzut cerurile deschise, așadar nu Ioan sau ceilalți care erau de față. Domnul a văzut pe Duhul ca un porumbel, în schimb despre glasul Tatălui, dat fiind că nu se mai face o specificare clară, se pare că a fost auzit de către toți cei prezenți.

În cele mai multe dintre relatările sale, Marcu este mai sintetic decât ceilalți Evangheliști. Astfel, aici, în câteva versete, concentrează evenimentul Botezului, deschiderea cerurilor, precum și plecarea în pustie a lui Iisus, acolo fiind mânat de Duhul. Plecarea în liniștea pustiului este rezultatul unei conlucrări dintre voința Fiului și călăuzirea Duhului Sfânt. Tocmai, de aceea, și în cazul călugărilor și maicilor care decid să lase mănăstirea de metanie și să se retragă în locuri singuratice, nu este recomandat ca această hotărâre să fie luată cu de la sine putere, ci prin descoperirea primită de la Duhul Sfânt, după rugăciuni intense și cu sfătuirea celui care își dorește pustnicia cu părintele său duhovnicesc. 

Marcu amintește că, în pustiu, Domnul Iisus a fost ispitit de satana, însă nu spune cum anume. Aceste amănunte sunt notate numai de Matei (4, 1-11) și Luca (4, 1-13). Ce putem conchide este că, fiind vorba despre Fiul lui Dumnezeu și aflându-se în compania Duhului Sfânt, ispita satanei nu poate să treacă la stadiul de faptă. Același lucru îl pot înțelege toți cei care pleacă în singurătate. Cu atât mai mult acolo, departe de lume, vin ispitele de la duhurile cele rele, însă acestea nu au putere dacă acela care e ispitit este ocrotit de Duhul lui Dumnezeu. Mai departe Evanghelistul mai amintește că, în pustie, Iisus era împreună cu fiarele și îngerii îi slujeau, semn că Domnul Se afla în comuniune cu întreaga creație, departe de lumea supusă păcatului. 

Finalul textului aduce cu sine un amănunt important cu privire la viața și activitatea Domnului Iisus, anume că a început să propovăduiască abia după ce Ioan a fost prins. Ori Ioan a fost arestat la scurtă vreme după Botezul Domnului, ori Hristos a petrecut în tăcere mai multă vreme decât cele patruzeci de zile din pustietate. În orice caz, din locul în care Se retrăsese, Mântuitorul Hristos revine în Galileea copilăriei Sale, de unde Își începe misiunea, binevestind Împărăția lui Dumnezeu, despre care spune că s-a apropiat. 

Împărăția vine atunci când se plinește vremea, adică la momentul hotărât de Dumnezeu drept cel mai potrivit. Iar apropierea Împărăției lui Dumnezeu trebuie să fie întâmpinată de oameni prin pocăință, adică prin schimbarea mentalității și prin credința în Evanghelie, în vestea cea bună. Împărăția cerească este ceva cu totul nou, în care gândirea omenească, legile și raționamentele ei obișnuite nu își au locul. De aceea e necesară pocăința, care la origini nu înseamnă neapărat părerea de rău pentru păcate, așa cum înțelegem azi, ci luarea unei atitudini: schimbarea a tot ceea ce fusese înainte greșit făcut ori gândit, adică înnoirea prin credință.