Acest rob al lui Dumnezeu trăia într-o peşteră apropiată de peştera Sfântului Petru Athonitul. Cât a trăit acolo şi cum se numea nu se ştie. Viaţa sa curgea în desăvârşită sărăcie; nu deţinea absolut nimic: nu avea încălţări, nici căciulă, şi purta haine vechi, foarte uzate.

Odată, doi călugări de la Schitul Românesc (Prodromu) mergeau prin acel loc şi, rătăcindu-se, au nimerit peste peştera acestui pustnic, după cum ne povesteşte Părintele Nifon. Ascetul ţinea în mâini o mică Psaltire pe care o citea fără întrerupere şi, în acelaşi timp, lucra înăuntrul său rugăciunea inimii. În timpul discuţiei cu cei doi monahi, pustnicul şi-a mărturisit frica sa – nu cumva să fie judecat de Dumnezeu pentru păcatul deţinerii de avuţii, deoarece câtă vreme avea acea Psaltire nu se elibera de tot ceea ce este pământesc. Astfel le-a predat unica sa avere, rugându-i fierbinte să o ia împreună cu ei.

Prevăzându-şi moartea, a mers la Părintele Nifon care vieţuia tot într-o peşteră (aproape de peştera Sfântului Atanasie, la Vigla) şi l-a rugat să slujească Sfânta Liturghie şi să-l împărtăşească, zicându-i: „Mi se apropie sfârşitul!”.

Părintele Nifon a primit şi au plecat împreună pentru Sfânta Liturghie la Schitul Prodromu. În timpul chinonicului, pustnicul a sărutat cu dragoste sfintele icoane, vărsând continuu lacrimi de mulţumire către Milostivul Dumnezeu. S-a împărtăşit şi apoi, după apolis, Părintele Nifon l-a rugat să stea împreună la masă, dar el a refuzat. A mulţumit pentru slujirea ce i se adusese şi a plecat, rugându-l pe Părintele Nifon să-l pomenească în sfintele sale rugăciuni.

N-a apucat să ajungă la peştera sa, ci a trecut la Domnul pe când se afla pe cale. Era în vârstă de 40-45 de ani.

(Antonie Ieromonahul, File de Pateric din Împărăția monahilor – Sfântul Munte Athos. Cuvioși Părinți athoniţi ai veacului al XIX-lea, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Christiana şi Sfânta Mănăstire Nera, Bucureşti, 2000, p. 90)