Creştinul trebuie să fie caracterizat de verticalitate în gândire, faptă şi vorbă. Mântuitorul condamnă comportamentul duplicitar, arătând că omul nu poate sluji la doi stăpâni la fel. De altfel, minciuna, fariseismul şi ipocrizia constituie cauze ale sciziunii interioare, surse ale conflictelor sufleteşti. În viaţa duhovnicească, trebuie să existe o continuitate între gând, cuvânt şi faptă şi o orientare morală înaltă, axiologică a lor. Creştinul bun luptă să dobândească un stil de gândire frumoasă, constructivă duhovniceşte, izvor al faptelor bune şi al cuvintelor sale frumoase. Tocmai acest lucru vrea să-l sublinieze Mântuitorul, atunci când spune: „Ci cuvântul vostru să fie ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ceea ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Mt. 5, 37). Creştinul trebuie să caute să înlăture din gândirea sa tot ceea ce este rău şi păcătos, iar cuvintele sale să fie ziditoare de suflet, duhovniceşti.

(Pr. prof. dr. Ioan C. Teşu, Patima desfrânării şi lupta împotriva ei, Editura Credinţa strămoşească, pp. 95-96)