Doamne, ajută-mă să urc spre Tine, chiar împotriva voinței mele! Nu mă lăsa să uit de Tine! Nu mă lăsa să uit de mine! Rămâi pentru mine, ținta vieții mele, steaua mea polară, sensul meu ultim de a fi!

Viața spirituală, viața duhovnicească profundă, presupune o creștere continuă în descoperirea Tainei Domnului Iisus Hristos. Această epectază nesfârșită (așa cum contemplă și înțelege Sfântul Grigorie de Nyssa), începe aici și nu se mai sfârșește niciodată, veșnicia fiindu-i ultima frontieră. Strigătul interior al făpturii umane, poate fi înțeles numai de Cel care a făcut toate bune foarte, mai mult chiar decât sinele propriu. Așadar, a pus Domnul în noi, în sufletul nostru, ceva mai adânc decât noi înșine. Chemarea noastră la înveșnicire începe devreme, din pruncia fizică, crescând continuu, până la unirea ultimă, desăvârșită și nesfârșită cu Domnul.

Orice ispită, orice încercare psiho-somatică sau de altă natură, nu poate desface taina unirii dintre cel creat, cu o anume teleologie, și Creatorul minunat, ce așteaptă creșterea și desăvârșirea acestei uniri, în deplină libertate și alegere conștientă. Ispitirea și pătimirea de aici nu este vrednică de slava și mărirea viitoare, ce se va arăta la plinirea vremii celei de apoi. Iar drumul creșterii noastre nu este altul decât drumul Crucii Sale: urcarea spre Înviere, prin așezarea cu demnitate pe Sfânta Cruce și, mai cu seamă, asumarea acesteia cu maturitate și condescendență duhovnicească. Suirea minunată a Domnului Iisus Hristos pe munte, pentru vorbirea de taină cu Părintele Ceresc și pentru contemplarea fericirii noastre viitoare, întărește osteneala nostră spre înțelegerea Celui ce însetează și flămânzește după dragostea noastră. De aceea, sărăcia cu duhul aduce bogăție duhovnicească, plânsul pentru păcate devine mângâietor și blândețea moștenește pământul arătării lui Dumnezeu. Însetarea și flămânzirea, suferirea și contemplarea dreptății ridică făptura umană spre un alt fel de sațietate: mila trupească și sufletească față de aproapele, aducând mila și purtarea de grijă a lui Dumnezeu; curăția inimii, descoperind vederea și dorirea după vederea frumuseții Feței Sale; umblarea după pace și păzirea ei, întărind numirea de fiu și moștenitor ceresc al Împărăției celei neclătite. Iată creșterea întru Domnul Hristos! Iată urcarea nesfârșită spre Domnul Hristos!

Invitația Domnului pentru fiecare dintre noi stă cuprinsă în lucrarea credinței puternice în Persoana și lucrarea Sa, în nădăjduirea noastră numai întru El și în dragostea jertfelnică, după împlinirea și păzirea poruncilor Sale. Fericirile Domnului coboară de le El spre noi numai în măsura în care urcăm și noi pe Scara virtuților duhovnicești (așa cum a fost contemplată de Sfântul Ioan Scărarul), într-un raport complementar iubitor și jertfelnic, dincolo de contractualul do ut des, dar dincoace de neputințele și pretextele neputinței noastre. Putința prin credință aduce creștere în putere și voință. Posibilul este scris și ascuns, de fiecare dată, în imposibil. Alături de Domnul, nimic nu este imposibil! Prin credința în Domnul Iisus Hristos, totul devine posibil. Nici imposibil, nici ușor, doar foarte greu prin fire și firesc prin lucrare. Nu este impresionant faptul că eu cred în Domnul, ci realitatea fabuloasă că El își dorește să fie credibil făpturii mele.

În Domnul, necredința mea se preschimbă în credință puternică față de El. Rodirea credinței în și prin virtute/ virtuți devine perseverență și stăruință întru voirea Lui, alegere și alergare spre performanță duhovnicească, niciodată atingând așteptarea, dar nici părăsind vreodată căutarea Celui dorit. Ascensiunea spre veșnicie începe din vremelnicie. Curățirea, luminarea și desăvârșirea noastră încep de aici și de acum. Suirea în muntele Domnului (Isaia 2, 3), pentru noi, începe de aici și de acum. Trecerea de la poruncă la făptuire: iată ceea ce avem de făcut! Invitația Domnului își găsește răspunsul în inima fiecăruia dintre noi. Ce alegem să facem ține numai de noi.