Prin urmare, după ce Hristos, odată cu dreapta credință și cu Sfântul Botez, a dat pecetea credinciosului, S-a retras imediat în pustie și acolo a început în mod practic lucrarea virtuților, războind una câte una patimile contrare. Să luăm aminte cu câtă înțelepciune a început lupta de recucerire a vechii fortărețe înrobite: cea dintâi poruncă dată omului a fost Să nu mâncați[1] și totuși omul a mâncat și a murit. Iar acum Iisus începe de la post, ca să tămăduiască cea dintâi rană. Atunci Iisus a fost dus în pustie de Duhul ca să fie ispitit de diavolul și postind patruzeci de zile și patruzeci de nopți... zice Evanghelistul[2]. Ca un atlet viteaz care se ostenește mai dinainte în mod corespunzător pentru lupta hotărâtă, așa și Domnul ne-a arătat ca un fel de dreptar de neîncălcat al luptei noastre, și imediat după aceea primește atacurile vrăjmașului.

Și apropiindu-se de El ispititorul, a zis: Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să se facă pâine. Vedeți modul aparent binecuvântat al momelii ispitei. După postul prelungit, zice Evanghelistul, a flămânzit Hristos și atunci, chipurile, sub pretextul foamei, îl invită diavolul să mănânce, adică să oprească postul. Înțelesul mai adânc al acestei ispite, socotite nevinovate, este, de fapt, patima iubirii de sine, care este una dintre cele trei rele cuprinzătoare. Dar Iisus al nostru îi închide gura, zicându-i: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Adică nu trăiește omul numai cu hrană sensibilă, ci și cu cuvântul lui Dumnezeu, pentru că omul nu este numai trup, ci și suflet și o hrană o preferă sufletul, iar cealaltă ține trupul, hrănindu-se prin Dumnezeu. Aceasta a fost prima ispită.

Fiindcă balaurul cel din adânc nu a putut să-L supună, în ciuda nevoii firii, pe dumnezeiescul atlet, nu s-a dat înapoi, ci lovește printr-un alt mijloc. Nu L-a biruit prin lăcomia pântecelui, prin iubirea de sine. Îl ispitește acum prin slavă deșartă, prin părerea de sine, prin egoism, prin mândrie. Îl urcă, zice Evanghelistul pe aripa Templului și îi zice: Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci este scris în Sfânta Scriptură că îngerilor Săi va porunci să Te ridice pe mâinile lor, ca să nu izbești de piatră piciorul Tău. Și Domnul nostru răspunde în același mod ca și mai înainte: Iarăși este scris că nu trebuie să ispitești pe Domnul Dumnezeul tău. Iisus al nostru cel blând și smerit cu inima, deși El Însuși este Acela Care ține toate prin Atotputernicul Lui Cuvânt[3], nu Se lasă ademenit de înșelătorul să-Și arate puterea și lasă ca toate să atârne de pronia naturală a lui Dumnezeu.

Fiindcă diavolul a dat greș și aici, pregătește acum a treia și cea mai importantă armă a lui. Îl suie pe Hristos, zice Evanghelia, pe un munte înalt și îi arată toate împărățiile pământului cu toată slava lor și Îi zice: Acestea toate Ți le voi da Ție, dacă vei cădea înaintea mea și Te vei închina mie. La această ispită, S-a tulburat Iisus, ca și cum s-ar fi indignat de nerușinarea și de cinismul satanei. În ispitele anterioare nu S-a tulburat, ci le-a respins liniștit și cu aceleași arme din Sfintele Scripturi. Însă la această a treia ispită mai întâi l-a certat pe diavol și apoi l-a respins cu Sfintele Scripturi: Mergi înapoia Mea satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-I slujești. Prin această certare i-a amintit pricina căderii lui, ca și cum i-ar spune: din această boală de a te face pe sineți egal lui Dumnezeu te-ai prăbușit din cer și acum stărui încă în aceasta și vrei [ca oamenii] să ți se închine ție?

Felurite vederi și multe învățăminte izvorăsc din aceste cuprinzătoare taine. Aceste trei ispite pe care Domnul nostru le-a biruit în contul nostru reprezintă puterea cuprinzătoare a tuturor relelor, toată puterea lui satana, tot adâncul răutății și vicleniei. Sunt, potrivit Părinților noștri, uriașii patimilor care, ca niște rădăcini centrale, susțin și mențin toată păcătoșenia cea cu multe ramuri și multe împletituri. Dar după ce vrăjmașul a fost biruit, I s-a predat fortăreața fără condiții. Iată ce spune Evanghelistul: Atunci L-a lăsat pe El diavolul și iată, îngerii, venind la El, Îi slujeau.

Vedem, așadar, că prin post vine pregătirea, curățirea, luminarea. Prin luminare, diagnosticul corect. Iar diagnosticul corect provoacă râvnă. Râvna provoacă rezistența și lupta. Iar lupta, biruința; și biruința, harul. Iar acest har este acela care face să vină îngerii și să slujească. „Prin înfrânarea patimilor, omorând atacurile și mișcările arzătoare, mucenicii lui Hristos au primit harul” zice o laudă a Bisericii noastre care face vrednice de crezare cele de mai sus.

Care dintre noi, oare, este cu putință, să nu dorească dumnezeiescul har care este haina de nuntă, arvuna Împărăției și pașaportul, ca să zicem așa, pentru intrarea liberă în viața veșnică? Hristos, Care este modelul nostru, conducătorul nostru și începătura noastră merge înainte și ne trasează calea plutirii noastre. Să-L urmăm cu credință. Amin.

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, în curs de publicare la Editura Doxologia)

[1] Fc. 2, 17.

[2] Mt. 4, 1-2

[3] Evr. 1, 3.