Text și context

Pericopa evanghelică de astăzi reunește mai multe crâmpeie de text din relatarea Sfântului Matei. Toate vin să vorbească despre un aspect fundamental al vieții creștine: nevoia de Dumnezeu. Datorită acestui fapt, ele au fost subsumate genericului: „Urmarea lui Hristos”.

Mărturisirea

Un prim aspect ce definește această urmare îl reprezintă mărturisirea. Atunci când ții cu adevărat la cineva ești oricând gata să mărturisești acest lucru. A te atașa cauzei sale presupune tocmai faptul de a-ți asuma și primejdia mărturisirii. De aceea, Învățătorul ține să vorbească despre acest lucru, punând înaintea auditoriului o comparație interesantă: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”.

Cât de greu este în anumite situații a-L mărturisi înaintea lumii am văzut-o și o vedem până în zilele noastre. Uneori egoismul, ori patimile vin să interpună stavile în calea dreptei mărturisiri. Alteori, duhul lumii e unul cu totul contrar principiilor propuse de El, fapt ce amplifică dificultatea păstrării liniei mântuitoare. Și totuși, nu-i imposibil. Iar răsplata e una cât se poate de tentantă. Fiul însuși va mărturisi despre curajoși înaintea Tatălui Său. Vă dați seama ce carte de vizită extraordinară? Ce fapt minunat?

Iubirea

Faptul vine în consonanță cu un alt aspect aparte. Prioritizarea iubirii. Căci adevărata urmare se pecetluiește prin intermediul ei. Ca să urmezi pe cineva, trebuie să-l urmezi din toată inima. Istoria ne pune în față multe episoade menite a ilustra acest fapt. Popoare care și-au urmat conducătorii, crezând în idealurile lor, deși toți sorții le păreau potrivnici. Și au izbândit. Soții care și-au urmat bărbații în depărtări, asumându-și pericole aparte. Au devenit misionare în pământuri străine și nesigure, ori și-au asumat un apostolat al căsniciei marcat de multe sinuozități. Din dragoste. În istoria recentă a României, felul în care ea e metamorfozată în urmarea celui iubit e ilustrat de femei precum Lucreția Jurj[1], care au devenit parte a rezistenței din munți doar pentru că-și iubeau soții și nu doreau să fie despărțite de ei. Domnul arată că și în cazul relației cu sine această virtute e o condiție sine qua non. Ba mai mult, insistă că El trebuie să se găsească pe primul loc în cadrul acestei structuri. Altminteri, nevrednicie scrie pe sufletul oricui nu se conformează! Cuvinte ce sunt grele de îndeplinit, dar nu imposibile!

Luarea Crucii

În baza aceleiași logici a iubirii trebuie înțeleasă și luarea Crucii. Căci nu poți să-ți iei Crucea, să te asumi pe tine, să te-nțelegi și cunoști și să nu o iei razna. Darămite să-L urmezi pe El! Doar în Hristos Crucea poate fi cu adevărat asumată. Alături de Dânsul ea devine cu adevărat intersecția a două bârne ce unește pământul cu cerul. Altminteri, nu-i altceva decât un obiect de tortură, cum a fost ea gândită inițial.

În loc de concluzii: răsplata

Cuvintele lui Hristos despre cruce sunt urmate de întrebarea corifeului: „Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi”? Ea este cea care-i permite lui Iisus să tragă concluziile zilei. Promisiunea pe care El o face e una cu conotație eshatologică. Apostolii vor primi dreptul de a judeca semințiile lui Israel. Toți ceilalți vor câștiga mult mai mult decât au lăsat, ori jertfit pentru Domnul și vor deveni moștenitorii eternității. Vocea Domnului tună, plasându-se, parcă, în disonanță cu realitățile sociale mundane: „Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi”.

Suntem noi gata de veșnicie? Am făcut noi toate cele necesare pentru a fi cu Hristos? L-am mărturisit? L-am pus, oare pe primul loc în ierarhia dragostei și a priorităților vieții noastre? De nu, nu-i chiar târziu, deși nici răgaz mult nu prea mai avem. Ar cam fi vremea să ne grăbim. Îndrăzniți!