„În vremea aceea a venit un om la Iisus...” (Marcu 9, 17)

„Vremea aceea” e tot timpul pe care-l avem sau îl mai avem. Pe Domnul Iisus nu-l interesează de câte ori a mers cineva la biserică, ci de câte ori venind la biserică a ajuns la El. Dacă nu ajungem la El, nu ajungem nicăieri. Dacă n-ajungem la El, n-ajungem nici la soția sau copiii noștri, la aproapele. Dacă nu ajungem la El, nu ajungem la nimeni, nici la omul de lângă noi și nici la noi înșine, la propria inimă... Numai prin El putem ajunge în lăuntrul nostru și prin lăuntrul nostru în lăuntrul celorlalți, singura posibilitate de a-i cunoaște în mod real; numai așa putem deveni cu adevărat aproapele tuturor, nemaifiind despărțiți de vârstă, sex, etnie, culoare, limbă, cultură, spațiu și timp. În lăuntrul nostru, în inima noastră adâncă, unde numai venind la Iisus putem ajunge, nu ne mai desparte nimic, suntem un singur om....

„Un om a venit la Iisus...”. De fapt, devenim oameni pe măsură ce venim la Iisus, pe măsură ce, apropiindu-ne de El, descoperirea Persoanei Lui dă tot mai multă substanță persoanei noastre... Păcatul e că am vrut să facem din altceva decât din lumina Lui, substanța persoanei noastre. Acest păcat, acest „eșec” întunecă viețile tuturor oamenilor. Nici una din variantele vieții din lume și nici lumea însăși nu ne împlinește. Fiindcă persoana umană nu se poate naște și crește decât din Persoana Creatorului întrupat, din Omul Iisus Hristos. Această propoziție simplă  „a venit un om la Iisus...” ascunde cea mai profundă definiție a pocăinței ca întoarcere a Omului dinspre nimic spre Ființă, întoarcere ce reface Asemănarea și umple, prin har, la infinit, Chipul nostru de ființa Lui proprie, cea din care și prin care viază...

Creștinismul de azi, la nivel de comunicare, înseamnă tot felul de lucruri, dar tot mai puțin „a veni la Iisus.” Majoritatea predicilor nu mai cheamă explicit în această direcție, nici călăuzirea duhovnicească nu se mai face, cel mai adesea, vădit cu acest scop; și, drept urmare, înțelegerea și evlavia majorității creștinilor nu se dezvoltă în acest sens. Paradigma modernă a scos gândirea și exprimarea teologică din simplitatea lui „a venit un om la Iisus...”. Doar Tainele au rămas și vor rămâne mereu în această simplitate originară, dar nici asta n-o pricepe decât creștinul care se află „în Hristos pe drum spre Iisus...”. Venim la Iisus pe măsură ce Îl chemăm mai fierbinte să vină la noi...

Creștinismul contemporan se tot depărtează de Iisus, din pricina celor care Îl reprezintă fără să Îl cunoască. Căci cei ce au devenit ucenicii Lui venind la El, sunt smeriți. Pe când, cei care I-au devenit ucenici fără să vină la El, sunt „oameni de succes”. Diavolul s-a prins că, cu cât ucenicii lui Iisus vor fi mai de succes, cu atât mai puțini oameni vor simți nevoia să vină la Învățătorul lor...

Sunt oameni ce nu vin la Iisus din teama de a nu pierde confortul pe care l-au obținut venind la biserică...

Dumnezeu S-a făcut Om ca să repare Omul. A fi creștin înseamnă a veni la Iisus ca Omul să fie reparat și în mine, ca această restaurarea a Omului să se facă și prin viața mea...

Căci vom judecați finalmente dacă am fost parte și din rezolvarea problemei Om, nu doar din problemă...

Marele lunatic din Evanghelia de azi nu este copilul, ci tatăl; demonul din copil putea fi scos, cu post și rugăciune, de oricare ucenic. Dar cel din tatăl băiatului, duhul necredinței, doar de întâlnirea cu Iisus...