Pentru noi, creștinii, viața aceasta pe pământ este o școală în care învățăm cum să ne asigurăm nemurirea și viața veșnică. Căci ce folos avem de la viața aceasta, dacă prin ea nu o putem dobândi pe cea veșnică? Dar, ca să învie împreună cu Hristos, omul trebuie mai întâi să moară împreună cu El și să trăiască viața lui Hristos, ca și cum ar fi viața lui proprie. Dacă va face aceasta, atunci în ziua învierii va putea spune, împreună cu Sfântul Grigorie Teologul: „Ieri m-am răstignit cu Hristos, astăzi sunt slăvit împreună cu El, ieri am murit împreună cu El, astăzi înviem împreună cu El”.

Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte, Dumne­zeu, însă, prin învierea Lui, îi „condamnă” pe oameni la nemurire, în locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, El îi îmbrățișează; în locul ocărilor, El le împărtășește binecuvântări; în locul mor­ții, El le dă nemurirea. Nicicând oamenii n-au arătat ură față de Dumnezeu ca atunci când L-au răstignit, și niciodată Dumnezeu n-a arătat iubire față de oameni ca atunci când a înviat. Oamenii au vrut să-L facă pe Dumnezeu muritor, El însă, prin învierea Lui, i-a făcut pe oameni nemuritori.

(Arhimandritul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, Sibiu, 1997, p. 66)