Colindele – teologia Bisericii în cuvinte simple

Cu siguranță, „a colinda” este un termen potrivit pentru a desemna misiunea Sfinților Apostoli. Un termen care nu poate fi tradus în limbile moderne. De ce oare? Pentru că „a colinda” înseamnă mai mult decât a vesti Evanghelia. Înseamnă bucurie și jertfă, adăugate misiunii creștine! Când bați la poarta cuiva, nu vestești doar că Hristos s-a născut acum 2000 de ani, ci te rogi cântând – ca bucuria adusă de Smeritul Prunc din iesle să se sălășluiască în acea casă. Deci, colindatul este cale de rugăciune și de comuniune în Hristos cel născut în ieslea Betleemului.

Cu toții ne amintim cu drag, în pragul sărbătorilor prilejuite de Nașterea Domnului, de vremea copilăriei. Momentele în care, de mână cu bunica ori cu părinții, mergeam la colindat sunt parte din ființa noastră și nu pot fi șterse din memorie. Două strofe cântate din două respirații, încununate de „La anul și la mulți ani!”, acestea formau colinda noastră gângurită. Era, poate, puțin pentru alții, dar suficient pentru Dumnezeu. Indiferent de vârstă, mersul la colindat era o treabă serioasă. Cu zile de repetiții, pregătiri, emoții. Dar, oare, de ce atâta implicare? Până la urmă, ce înseamnă a colinda și ce sunt colindele?

Teologia Sfintei Biserici a subliniat dintotdeauna misiunea creștinului de a fi „apostol” pentru celălalt. Mesajul Evangheliei a cuprins întreaga lume, tocmai prin faptul că cei din biserică, din comunitatea creștină, au știut să vorbească și să vestească bucuria pe care a adus-o întruparea Mântuitorului Iisus Hristos în lume. Așa s-au născut Sfintele Evanghelii și Epistolele cuprinse în Sfânta Scriptură – din dorința ca toți să înțeleagă marea taină a religiei creștine. Sfinții Apostoli au luat la pas lumea, în vestirea Evangheliei, țară cu țară, cetate cu cetate și sat cu sat, aducând cu ei lumina lui Hristos. Cum se traduce această acțiune în limbajul popular românesc?

Cu siguranță, „a colinda” este un termen potrivit pentru a desemna misiunea Sfinților Apostoli. Un termen care nu poate fi tradus în limbile moderne. De ce oare? Pentru că „a colinda” înseamnă mai mult decât a vesti Evanghelia. Înseamnă bucurie și jertfă, adăugate misiunii creștine! Când bați la poarta cuiva, nu vestești doar că Hristos s-a născut acum 2000 de ani, ci te rogi cântând – ca bucuria adusă de Smeritul Prunc din iesle să se sălășluiască în acea casă. Deci, colindatul este cale de rugăciune și de comuniune în Hristos cel născut în ieslea Betleemului.

Cum s-au născut colindele?

Încă din primele veacuri creștine, Biserica și-a exprimat învățătura dogmatică prin intermediul imnelor liturgice. Chiar din secolul I avem mărturii că primii creștini adunați în rugăciune și frângerea pâinii cântau imne. Astfel, în scrisoarea guvernatorului Pliniu către împăratul Traian, găsim mențiunea că, „în Bitinia, creștinii se adunau sâmbătă spre duminică, luau o masă nevinovată și cântau imne lui Hristos, ca unui zeu”.

Începând cu secolul al III-lea, avem de a face cu adevărate strofe poetice. care transmiteau adevărurile de credință, dezvoltate mai târziu de melozi și imnografi. Noile creații liturgice au devenit normative în cultul sfintei Biserici, însă paralel cu acestea s-a dezvoltat și o poezie religioasă în cuvinte simple. Mai ales la poporul român, s-a simțit nevoia ca teologia Bisericii să fie „tradusă” în limba poporului. Pe baza informațiilor din Sfânta Scriptură și din Sfânta Tradiție, din slujbele Bisericii și din lumina sfintelor icoane, credincioșii au alcătuit versuri pline de credință – colinde.

Fecioara astăzi – primul colind al Bisericii

Istoria colindelor se deschide cu o cântare care, de aproape 1600 de ani, este folosită în cultul Sfintei Biserici. Condacul Nașterii Domnului, născut din rugăciune curată, smerenie și minune este primul colind al Sfintei Biserici.

„Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște, iar pământul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu  cel  mai  înainte  de  veci”.

Secolul al IV-lea este cunoscut drept „veacul troparului”. Acest supranume i se datorează faptului că, în această perioadă, au fost alcătuite cele mai multe din textele liturgice pe care le folosim până astăzi în cultul Sfintei Biserici și în rugăciunile noastre particulare. Vorbim despre teologia Bisericii exprimată în versuri, o adevărată știință. Ce făceau alcătuitorii de tropare? Pe baza vieții unui sfânt sau din hotărârile dogmatice ale unor sinoade sau Părinți ai bisericii, așezau în versuri aceste informații, ca să fie pricepute mai ușor de către credincioși. Așa s-a întâmplat și în cazul condacului Nașterii Domnului - „Fecioara astăzi”. O istorie aparte, dată fiind frumusețea și simplitatea textului.

Sinaxarul Bisericii notează faptul că autorul acestei cântări poetice este Sfântul Roman Melodul. Sirian de origine, a trăit în Constantinopol spre sfârșitul secolului al V-lea. După câțiva ani petrecuți la Beirut, fiind diacon la Biserica Învierii, a venit în Constantinopol, slujind la biserica Maicii Domnului din Vlaherne. Smerenia lui și viața curată au făcut ca el să fie remarcat în Constantinopol. Însă, îi lipsea ceva – o voce frumoasă. Mâhnirea adusă de acest mic inconvenient l-a pus la mai multă rugăciune. Aflat în fața icoanei Maicii Domnului, s-a rugat ca să poată și el să cânte în limba greacă. În timpul nopții, i s-a arătat Maica Domnului, care i-a dat o foaie de hârtie mototolită, ca să o înghită: „Deci, i se păru lui că a deschis gura și a înghițit hârtia. Și, fiind praznicul Nașterii lui Hristos, îndată ce s-a deșteptat, suindu-se în amvon, a început a cânta: Fecioara astăzi pre cel mai presus de ființă naște…”

De la același autor

Ultimele din categorie