Inspirate din trăirea autentică a țăranului român încercat de munca gospodăriei, colindele românești au avut în centru lor preocupările ancestrale ale acestuia. De fapt, colindele  reprezintă cântecul nostru strămoșesc, una dintre cele mai vechi forme de manifestare ale folclorului religios românesc. Ele s-au născut o dată cu poporul și cu răspândirea creștinismului pe teritoriul țării noastre. Conform studiilor istorice și antropologice, cele mai vechi colinde sunt acelea care au refrenul „Lerui Doamne”, „Alilerui Doamne” sau „Corinde-ne Doamne”, forme arhaice ale ebraicului „Aliluia” – „Slavă Ție Doamne”.

Colo sus pe lângă lună,

Corinde-ne, Doamne

Este un scaun de hodină.

Corinde-ne, Doamne

Iar pe scaun, cine șade?

Corinde-ne, Doamne

Șade, șade Maica Sfântă

Corinde-ne, Doamne

Cu-n Fiuț frumos în brațe.

Corinde-ne, Doamne

Fiul plânge, Maica-i zice:

Corinde-ne, Doamne

- Taci Fiule, taci dragule,

Corinde-ne, Doamne

Ca Ție mama Ți-a dare

Corinde-ne, Doamne

Două mere, două pere

Corinde-ne, Doamne

Și Ti-i juca-n Rai cu ele

Corinde-ne, Doamne!

Dincolo de prezența arhaicului „Corindă-ne Doamne”, care atestă vechimea și stadiul limbii române în cele mai vechi timpuri, colindul ne dezvăluie concepția strămoșilor despre Dumnezeu. „Acolo sus pe lângă lună” nu se referă la altceva decât la Împărăția lui Dumnezeu. „Pe lângă lună”, adică în cer, se află „un scaun de odihnă” – Tronul dumnezeirii. Mântuitorul se naște din Sfânta Fecioară, dar nu se desprinde din sânul Sfintei Treimi. El rămâne cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, deși primește trup și se face om, asemenea nouă. De unde ne dăm seama că Pruncul Sfânt este întru totul om? Este simplu. Colindul ne dezvăluie: Maica Domnului îi dăruiește „două mere, două pere” – fructe din lumea oamenilor. Mai mult, Fiul lui Dumnezeu „se joacă cu ele”, arătând că Dumnezeu născut în iesle a fost întru totul asemenea nouă, afară de păcat, așa cum mărturisește dogma creștină.