Sfântul Nicolae din Iarmaroc

„Directivele erau foarte clare. Să dispară de acolo. Cât mai repede. Au înconjurat cu panouri metalice înalte tot perimetrul. Iar noaptea au dat-o jos deţinuţii de la penitenciar şi noi, activiştii de partid. Atunci, parcă o voce mi-a zis: ia o cărămidă acasă, să o ai amintire.”

Sfântul Nicolae este prietenul copilăriei noastre, iubit şi aşteptat cu nerăbdare de toţi, indiferent de vârstă, educaţie sau stare socială. Deşi nu a fost un la fel de mare teolog sau scriitor bisericesc precum sfinţii Vasile cel Mare sau Grigorie de Nazians, Nicolae Arhiepiscopul Mirelor, trăitor la începutul secolului al IV-lea este, poate, cel mai îndrăgit şi cinstit sfânt al creştinătăţii. Ne dăm seama de acest lucru şi din faptul că, imediat după moarte, în cinstea lui a fost ctitorită o biserică. Astăzi, în oraşul turcesc Demre există una dintre cele mai vechi biserici creştine – ridicată pe mormântul sfântului. De la Mira, până la Bari, din Orient, până în Occident, peste tot găsim lăcaşuri închinate Sfântului Nicolae.

Deşi nu a ajuns niciodată în părţile noastre, poporul român a avut o mare evlavie faţă de acest sfânt. Chiar şi marele voievod Mihai Viteazul purta, în luptele sale, mâna dreaptă a Sfântului Nicolae.

Prima biserică mitropolitană a Moldovei, cea de la Rădăuţi, a fost închinată de către descălecătorul Bogdan I Sfântului Nicolae – acesta devenind, astfel, hram al întregii ţări. Aşa se explică faptul că la Iaşi existau, în secolul al XVIII-lea, zece biserici închinate Sfântului. Iaşul era „oraşul Sfântului Nicolae”. Dintre aceste biserici, doar câteva au mai ajuns până la noi, iar din cele care s-au pierdut în negura timpului, se mai zăresc doar două, despre care mai găsim informaţii: Sfântul Nicolae din Iarmaroc şi Sfântul Nicolae cel sărac.

Biserica din mahalaua Broştenilor

La începutul secolului al XVII-lea, undeva, în spatele Curţii Domneşti, de-a lungul râului Bahlui s-au aciuat săracii oraşului. Principala lor ocupaţie era tăiatul stufului, folosit la acoperirea locuinţelor. Pentru faptul că acest „cartier” era aşezat pe teren mlăştinos, oamenii vremii i-au zis mahalaua Broştenilor. Primii domnitori fanarioţi, Mavrocordaţii, au acordat atenţie acestei părţi a oraşului, încercând sistematizarea cursului râului. Astfel, de la câteva case, zona a început să fie din ce în ce mai populată. Se transformase într-o adevărată mahala, care avea nevoile ei – economice, sanitare, dar şi spirituale. La început, pentru vinderea stufului, apoi pentru alimentele necesare traiului, prin anul 1820 a fost înfiinţat aici Iarmarocul.

Lângă această piaţă a fost ridicată o biserică închinată Sfântului Nicolae. Hramul nu a fost dat întâmplător, căci Sfântul Nicolae era „părintele săracilor şi mângâietorul amărâţilor”. Spre deosebire de celelalte biserici din Iaşi, aceasta nu a fost o ctitorie domnească sau boierească, ci una ridicată din contribuţia locuitorilor mahalalei. De aceea, a fost cunoscută drept „biserica calicilor”, nume preluat mai târziu de biserica Banu. Aşa cum menţionează cronicele, „a fost ridicată cu talgerul, adică prin contribuţia cui s-a întâmplat, prin străduinţa ierului Thimothei”.

Poporul a consemnat şi o poveste interesantă în legătură cu această biserică. Se spune că un celebru haiduc al vremii, Bujor, era fugărit de arnăuţii fanarioţilor. El şi-a găsit scăparea într-un bordei ce se afla pe locul viitoarei biserici. În semn de mulţumire către Dumnezeu, acesta a dat o parte din comoara sa preotului Timotei, pentru ridicare sfântului aşezământ.

Dărâmată şi reconstruită după planuri italiene

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, când majoritatea bisericilor din Ţările Române au trecut în proprietatea obştilor de meseriaşi, biserica din iarmarocul Iaşilor a fost „adoptată” de breasla ciubotarilor. De la aceştia, biserica a primit mai multe daruri: clopotul cel mare, donat în anul 1848 şi policandrul din mijlocul naosului, ce avea inscripţia anului 1853. Dar, după desfiinţarea breslelor, biserica a rămas „orfană”. Ajunsă în paragină, „conducerea comunei Iaşi” a hotărât dărâmarea lăcaşului de cult, fapt împlinit în anul 1897.

În luna martie a aceluiaşi an, primăria a pus fundaţia unei noi biserici, cu câţiva metri mai în faţă, aproape de strada Iarmarocului (astăzi, bulevardul Socola). Planurile noii construcţii au fost aduse din Occident, de către arhitectul italian Iginio Vignalii. O înromânire a stilului renascentist italian, cu o înfăţişare „frumoasă şi interesantă”, aşa cum o descriu contemporanii. Primăria a cheltuit 16.000 de lei pentru finalizarea bisericii Sfântul Nicolae.

În ziua de 13 decembrie a anului 1898, la doar un an de la începerea ei, a primit veşmântul sfinţirii, prin rugăciunile Sfântului Mitropolit al Moldovei, Iosif Naniescu. După anul 1900, biserica a devenit parohială, iar după un anumit timp, a fost filie a unei alte biserici care astăzi nu mai este, Sfinţii Voievozi - Rufeni.

Mărturia unui om ce a participat la dărâmarea bisericii

Constantin Ilaş are astăzi 85 de ani. Merge duminică de duminică la biserică, a cântat chiar şi în corul unui lăcaş din apropierea oraşului. Dar, nu a fost dintotdeauna credincios. „Aveam 36 de ani şi eram printre primii din Iaşi cu carnet roşu (n.r. adică membru al Partidului Comunist Român). Am fost trimis în organizarea terenului pentru construcţia unei mari fabrici de textile. Locul ales era lângă o fostă manufactură evreiască din Iarmaroc, lângă biserica Sfântul Neculai. Directivele erau foarte clare. Să dispară de acolo. Cât mai repede. Au înconjurat cu panouri metalice înalte tot perimetrul. Iar noaptea au dat-o jos deţinuţii de la penitenciar şi noi, activiştii de partid. Atunci, parcă o voce mi-a zis: ia o cărămidă acasă, să o ai amintire. Şi am aruncat-o peste gard, în nişte urzici, iar dimineaţă, când totul a fost gata, am trecut pe lângă gard şi am băgat-o în sân. Nu credeam în Dumnezeu. Nu ştiu ce a fost cu mine atunci. Am şi uitat de ea. La data de 08.09.1964 a fost semnat actul de înfiinţare a Întreprinderii „Ţesătura” Iaşi. Am lucrat acolo până în 1990, la secţia Ţesătorie cu Războaie Automate şi la filatura de Fire Pieptănate. În 1990, la pensionare, a trebuit să eliberăm apartamentul de serviciu. Şi, când am început mutările, sub un dulap am găsit cărămida învelită într-un ştergar. Am simţit ceva, ca un cutremur în mine. Tremuram şi plângeam. Am simţit cum credinţa izvora în mine. Şi l-am căutat pe Dumnezeu… Amu nu mai pot, dar am fost dascăl mulţi ani după pensie… de la o cărămidă”.

Mărturia unui om care a participat fizic la dispariţia bisericii Sfântul Nicolae din Iarmaroc este făcută printre lacrimi. Înaltă, suplă, frumoasă precum o catedrală. În mărturie se strecoară şi o bucurie. Omul simte mâna lui Dumnezeu în faptul că, peste drum de Ţesătura, s-a plămădit o nouă biserică ce a preluat hramul istoric al Sfântului Nicolae.

În zilele noastre, după aproape 50 de ani de la demolarea bisericii, megastructura Ţesătura este tăiată şi vândută la fier vechi. Deja se plănuieşte acolo construirea unui mare centru comercial. Poate ar fi cazul ca autorităţile locale să-şi amintească faptul că acolo a fost un Altar al lui Dumnezeu. Măcar un mic semn, o Cruce, o troiţă, o candelă aprinsă ar trebui să străjuiască în acel loc, pentru ca şi nepoţii noştri să ştie despre biserica Sfântul Nicolae din Iarmarocul Broştenilor.

De la același autor

Ultimele din categorie