După un ceas de urcuş uşor de la Esfigmenu, pe poteca ce traversează peninsula Athos de la nord-est spre sud-vest, străbatem o vale largă, singuratică şi o alee de chiparoşi multiseculari şi iată-ne la Mănăstirea Hilandar.

Este ctitoria despotului sârb Ştefan Nemania (1166-1196), care zideşte mănăstire pe locul unui schit mai vechi, cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”. Apoi ctitorul se călugăreşte sub numele de Simeon. Asemenea s-a călugărit şi fiul său, Sava, ajuns mai târziu arhiepiscop al Serbiei. Amândoi se cinstesc ca sfinţi naţionali ai Serbiei.

În secolul XIV mănăstirea a fost restaurată cu ajutoare de la Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328) şi de la despotul Serbiei, Ştefan Duşan. În această peri­oadă Mănăstirea Hilandar a trăit cea mai înfloritoare epocă din istoria sa. Printre marii stareţi a avut câţiva ani şi pe Cuviosul Nicodim cel Sfinţit, ajuns mai târziu la mănăstirea Tismana (1406). Datorită Sfântului Nicodim, numeroşi monahi români s-au nevoit în obştea Mănăstirii Hilandar, între secolele XIV-XIX.

La întreţinerea şi înnoirea mănăstirii au contribuit şi domnii ţărilor române, începând cu secolul XV, când Serbia cade sub ocupaţie otomană. Astfel evlaviosul domn Neagoe Basarab dă ajutoare băneşti 7.000 de aspri anual pentru întreţinerea mănăstirii (1517); Vlad Vintilă (1532-1535) dă danie pentru construcţia bolniţei 10.800 de aspri de argint, în anul 1534; Mihnea Turcitul (1577-1583) dă danie anuală 15.000 aspri şi contribuie la refacerea trapezei; Matei Basarab dă danie anuală şi ajută la înnoirea şi pictarea trapezei, în anul 1645; domnii fanarioţi înnoiesc două paraclise, o parte dintre chilii, zidul de incintă şi aduc şi alte îmbunătăţiri, între anii 1777-1797.

Privită din apropiere, Mănăstirea Hilandar pare o adevărată cetate medievală, ce se înalţă pe o vale plină de verdeaţă, cu livezi de măslini şi păduri. Încă din drum ne întâmpină un mic paraclis cu trei candele aprinse şi o icoană mare a Maicii Domnului, considerată miraculoasă, care stă aici de strajă împotriva răufăcătorilor. Ne închi­năm şi intrăm în curtea mănăstirii. Un ierodiacon, anume Gavriil, macedoromân de pe Valea Moraviei, care ştie româneşte, ne întâmpină şi ne însoţeşte.

(Protosinghelul Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Locurile Sfinte, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1992, p. 444)