Mănăstirea Hilandar din Sfântul Munte Athos

 

Mănăstirea Hilandar este cea mai nordică mănăstire a peninsulei athonite şi este socotită a fi a patra în ierarhia mănăstirilor din Athos.

Istoric

Mănăstirea Hilandar a fost ctitorită la sfârșitul secolului al X-lea de către monahul grec Gheorghios Helandarios, de la care s-a păstrat numele aşezământului. Hilandarul este menționat pentru prima oară într-un hrisov în anul 1015, însă, până în 1169, mănăstirea avea să fie părăsită.

În iunie 1198 împăratul bizantin Alexios al III-lea Anghelos a dăruit Mănăstirea Hilandar și pământurile dimprejur monahilor Simeon și Sava, adică fostului jupân sârb Ștefan Nemanja și fiului său, Raţko. Sfinţii Sava şi Simeon au reconstruit mănăstirea şi de aceea sunt consideraţi ctitorii acesteia. Tipicul întocmit de Sfântul Sava prevedea ca mănăstirea să fie independentă de stăpânirea Protosului şi a împăratului.

În perioada următoare, mănăstirea s-a dezvoltat foarte mult, ajungând la o mare înflorire duhovnicească şi materială, mai ales în urma binefacerilor împăraţilor Ioan Vatatzis şi Mihail al VIII-lea Paleologul, dar şi a includerii în teritoriul ei a mai multor mănăstiri mici deja existente. Deoarece una dintre ele, Mănăstirea Zigu, deţinea locul al patrulea în ierarhia mănăstirilor athonite, acest loc a fost moştenit de Mănăstirea Hilandar şi îl păstrează până astăzi.

Jupânii sârbi susţineau din punct de vedere material mănăstirea, care a continuat să aibă o stare înfloritoare, chiar şi după cucerirea turcească. Mănăstirea a fost susţinută şi prin daniile făcute de ţarii ruşi şi de domnitorii Ţărilor Române.

Sfinţi şi nevoitori

În afară de Sfinţii Sava şi Simeon, în mănăstire a vieţuit şi nepotul Sfântului Sava, Prendislav, care a fost tuns monah tot sub numele de Sava şi care a ajuns şi el arhiepiscop al Serbiei (†1271). Aici au vieţuit şi viitorii arhiepiscopi Evstatie I (†1286), Nicodim (†1325), Daniil al II-lea (†1338), Efrem (†1399), precum şi Noul Mucenic Chiril (†1586), Sfântul Rafail din Banat (sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea), Cuviosul Mucenic Damaschin din Gambrovo (†1771) şi Cuvioşii Mucenici Onufrie (†1818 în Hios) şi Acachie de la Schitul Mănăstirii Iviron.

Căderi şi ridicări

În secolul al XVII-lea mănăstirea a trecut printr-o perioadă de decădere. În urma incendiilor din 1722 şi 1891, mănăstirea a fost distrusă aproape în întregime, dar a fost refăcută de regele Serbiei Alexandru I Obrenovici, care a vizitat mănăstirea în 1896.

Odată cu eliberarea Macedoniei, în anul 1912, pe vremea când protosul Sfântului Munte era un sârb, monahii de la Hilandar s-au aflat în fruntea eforturilor depuse de toţi monahii athoniţi pentru ca Sfântul Munte să fie inclus în teritoriul aflat sub suveranitatea Greciei. În plus, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, sârbii de la Hilandar s-au aflat de partea grecilor, împotriva forţelor de ocupaţie ale Axei.

Mănăstirea a revenit la viaţa de obşte în anii 1980. Numărul monahilor de la Hilandar a rămas la un nivel ridicat în toată perioada recentă, deşi mulţi dintre ei nu locuiesc în mănăstire, ci la chilii. Astăzi, stareţ al Hilandarului este arhimandritul Metodie.

În primăvara anului 2004, jumătate de mănăstire a fost afectată de un puternic incendiu. Începând cu anul 2005, obștea mănăstirii a preluat inițiativa organizării și efectuării reconstrucției ce constituie una dintre cele mai mari și mai complexe intervenții asupra Mănăstirii din vremea Ţarului Milutin și până azi.

De la același autor

Ultimele din categorie