Creştinismul a apărut în lume ca o trăire nouă, ca un mod nou de viaţă, care urmăreşte transformarea moral-religioasă a lumii prin transpunerea în viaţă a adevărurilor evanghelice, urmăreşte umanizarea omului, îmbunătăţirea şi progresul vieţii sale morale pe calea virtuţilor şi apropierea lui treptată de Dumnezeu. În adevăr, creştinismul s-a impus, în admiraţia lumii vechi, prin frumuseţea vieţii primilor creştini manifestată, îndeosebi, prin iubirea dintre dânşii, care stârnea uimirea şi admiraţia păgânilor. În creștinism, rolul preotului nu a fost și nu este doar să vorbească despre Dumnezeu sau să propovăduiască principiile evanghelice ca un profesor de la catedră, ci să le trăiască el însuşi. Slujitorilor lui Dumnezeu li se cere sfinţenia absolută prin viaţa lor curată. Ea trebuie să fie pentru ceilalţi pildă şi model vrednic de urmat şi de imitat. În mijlocul enoriaşilor săi, preotul este ca sarea, care nu numai că dă gust bucatelor, dar le fereşte de stricare şi de putrezire sau ca făclia de lumină menită să risipească întunericul nopţii: Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra?... Voi sunteţi lumina lumii ... Aşa sa lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei 5, 13-16). 

Precum sublinia Sfântul Ioan Gură de Aur, preotul de mir are o situaţie dezavantajată faţă de aceea a monahilor, care trăiesc retraşi din lume, liniştiţi şi scutiţi de tentaţiile ei, prin faptul că acesta trăieşte în mijlocul lumii şi cu ispitele ei. De aceea, el este un luptător împotriva răului din lume şi i se cere tărie în virtute şi, mai ales, sfinţenie. În ceea ce priveşte asanarea duhovnicească a societăţii, la fel ca în epoca marelui ierarh, accentul trebuie sa cadă pe necesitatea unei atitudini exigente faţă de decăderea morală a societăţii, accent datorat preluării unui mod de viaţă supus consumismului exacerbat, centrat pe somatic şi foarte puţin pe spiritual. 

Harul divin pe care-l primeşte preotul la hirotonie nu-i acordă imunitate în faţa ispitelor, a înclinaţiilor rele din trupul nostru, a slăbiciunilor şi a căderilor morale, ci, dimpotrivă, îi măreşte răspunderea, punându-l într-o situaţie deosebită faţă de ceilalţi oameni. Lupta lui cu pasiunile, cu tentaţiile lumii şi ale vieţii devine mai grea, mai dramatică, din pricina disproporţiei colosale dintre înălţimea misiunii sale dumnezeieşti şi puterile lui omeneşti, dintre sarcina cerească şi slăbiciunea omenească. În exercitarea misiunii sale, preotul trebuie să demonstreze faptul că este stăpân sau stăpânit de virtutea iubirii pe care o aşează şi o foloseşte drept susţinere, dar şi că este chezaş în activitatea de reorientare şi de salvare a păstoriţilor săi. 

Preotul trebuie să fie un luptător activ pentru virtute, pentru promovarea binelui. Nu e deajuns să se ferească de păcat şi de rău, ci să se distingă prin virtute, precum zicea psalmistul: Ferește-te de rău şi fă binele și vei trăi în veacul veacului! (Psalmi 36, 27). Nu numai că trebuie să izgonească din inima sa pornirile rele, ci să şi sădească în locul lor pe cele bune ca să se străduiască a progresa mereu în virtute, măsurându-şi nivelul creşterii morale, nu cu nivelul moral al păstoriţilor săi, ci cu înălţimea treptei şi datoriei sale. 

Totodată, virtutea preotului trebuie să fie sinceră şi de fond, pornită din adâncul inimii şi al convingerilor sale intime, iar nu o cultivare abilă a aparenţelor ca aceea a fariseilor, pe care Mântuitorul îi înfiera cu cuvinte de foc. Ipocrizia, făţărnicia, atitudinea de complezenţă sau circumstanţa nu au ce căuta în ţinuta şi comportarea preotului. Dumnezeu şi adevărul evenghelic nu poate fi slujit cu aparenţe, prefăcătorii sau înşelăciuni, ci numai cu adevărul integral şi cu sinceritate. Preotul este chemat şi îndatorat să se comporte ca un adevărat „atlet al lui Hristos” sau „campion al virtuţii”, ca un luptător consecvent şi permanent împotriva păcatului şi a viciului sub orice formă, combătându-1 mai întâi în propria sa viaţă şi facându-se pildă celorlalţi, prin tact şi echilibru sufletesc, prin puterea de a se stăpâni, înfrâna şi birui pe sine, de a rezista ispitelor de tot felul, de a se ridica deasupra slăbiciunilor prin râvnă, de a se asemăna cât mai mult modelului nostru suprem de viaţă, care este şi rămâne Iisus Hristos Domnul, Dumnezeu - Omul şi Mântuitorul lumii. 

Viaţa preotului se cuvine să fie far şi călăuză pentru credincioşii săi. Influenţa binefăcătoare a exemplului pozitiv al vieţii preotului alungă imoralitatea şi întunericul păcatului, aducând în loc viaţă şi lumină şi contribuind, astfel, la propovăduirea şi slăvirea lui Dumnezeu între oameni. Exemplul personal al vieţii preotului constituie cea dintâi metodă pastorală, metodă intuitivă, vie şi eficace pentru răspândirea învăţăturii şi a duhului evanghelic în lume şi, totodată, suprema autoritate prin care preotul îşi susţine misiunea în societate. 

Într-o lume secularizată, în care plăgi precum disperarea, stresul şi patimile biciuiesc trupul umanităţii, într-o societate aflată într-o profundă suferinţă şi care nu ne poate lăsa indiferenţi, preotul, ca unul luat dintre oameni şi rânduit pentru oameni, are un rol covârşitor şi anume acela de a se jertfi şi de a da dovadă de un eroism moral pentru a schimba faţa lumii. El are sarcina şi misiunea să facă să locuiască prin Duhul Sfânt, Hristos, în inimile oamenilor şi să-l facă pe om părtaş fericirii celei de sus. Duhul Sfânt Se sălăşluieşte în inimile noastre, prin chemarea şi participarea la Sfintele Taine, unde toţi creştinii devin membri ai Bisericii. 

Chemarea la aceste lucrări sfinte o face Dumnezeu tuturor, pentru ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (1 Tim. 2, 4), devenind mlădiţe vii ale aceluiaşi trup (Ioan 15, 1-2). 

Măreţia neîntrecută a slujirii preoţeşti stă în faptul că ea este mijlocire între oameni şi Dumnezeu, căci dacă profetul e trimisul lui Dumnezeu către oameni  pentru a le face cunoscută voia Sa şi a le trezi sufletul, preotul vine cu răspunsul la chemarea lui Dumnezeu, răspuns care pleacă dintru cele de jos spre ceruri. 

Ştim că învăţătura Bisericii, încă din primele veacuri începe prin propovăduirea orală a Evangheliei lui Hristos, putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede (Romani 1,16). Dimensiunile cuvântului evanghelic, în comparaţie cu alte cuvinte de pe pământ, le afirmă Sfântul Apostol Pavel: Dar, vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine, nu este după om, pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învățat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos (Galateni 1, 11-12). De aici rezultă că propovăduirea Evangheliei este un act fundamental de credinţă şi de comuniune. 

În fiecare parohie, spunea scriitorul francez Alphonse de Lamartine, este un om care este al tuturor; este chemat ca martir, ca sfătuitor ori ca reprezentant în toate actele cele mai solemne ale vieţii, care ia pe om de la sânul mamei sale şi nu-l lasă decât la mormânt, care binecuvintează ori sfinţeşte leagănul, nunta, patul morţii şi sicriul; un om pe care copilaşii se obişnuiesc a-l iubi, a-l venera şi a se teme fireşte de el; pe care chiar necunoscuţii îl numesc părinte; la picioarele căruia creştinii merg şi depun mărturisirile lor cele mai intime; un om care prin starea lui este mângâietorul tuturor nenorocirilor sufletelor şi ale trupurilor; mijlocitor obligat între bogăţie şi sărăcie, care vede pe cel sărac şi pe cel bogat bătând la uşa sa, rând pe rând; cel bogat pentru a-i lăsa milostenia în ascuns,  cel sărac pentru a o primi fără a se ruşina, care nefiind de nici o treaptă socială, ţine deopotrivă la toate clasele: la clasele de jos prin modestia şi simplitatea vieţii; la clasele înalte prin educaţia, ştiinţa şi înălţimea sentimentelor, ce inspiră şi recomandă o religie a iubirii de oameni; un om, în fine, care ştie toate, care are dreptul de a spune toate şi al cărui cuvânt cade de sus asupra inteligenţelor şi asupra inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeieşti. Acest om este preotul.[1]

Sublimă, sfântă, înfricoşată şi plină de răspunderi este această înaltă misiune a preoţiei pentru că este slujirea lui Hristos, Cel ce a instituit Taina Preoţiei, după Sfânta Sa Înviere și Care a rânduit ca apostolii şi urmaşii acestora, în succesiune apostolică (episcopii şi preoţii sfinţiţi prin hirotonie) să continue în biserică lucrarea Sa mântuitoare. Adică să propovăduiască cuvântul adevărului Sfintei Sale Evanghelii şi să îndrepteze sufletele oamenilor la lumina cunoştinţei de Dumnezeu, să curăţească poporul prin baia naşterii celei de a doua şi înnoirea Duhului (Tit 3, 5) şi să-L ofere credincioşilor pe Hristos în chipul Sfintei Jertfe spre omorârea păcatului şi arvunirea vieţii celei nestricăcioase, să aprindă în sufletele păstoriţilor săi căldura iubirii de Dumnezeu şi flacăra luminii harului celui mântuitor. 

(Pr. Cristian Tănase, Parohia „Adormirea Maicii Domnului” – Bălteni)