Viaţa Sfântului Cuvios Isaachie Mărturisitorul

După aflarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos şi după domnia marelui Constantin, atunci balaurul cel mult pestriţ şi vrăjmaşul cu multe capete, şi cel de-a pururea urâtor al neamului creştinesc, iar mai ales al lui Hristos, Mântuitorul nostru, şi al sfintei credinţe, a băgat în Biserica lui Dumnezeu o tulburare ca aceasta, prin vicleşugul său cel cu rea meşteşugire: a îndemnat pe păgânul şi nelegiuitul împărat Valent ca să apere şi să lăţească eresul lui Arie.

Deci a ridicat acel împărat prigonire asupra celor dreptcre- dincioşi şi a poruncit ca pe unele sfinte biserici să le închidă, ca să nu se săvârşească în ele obişnuitele jertfe dumnezeieşti, pe altele le-a prefăcut în grajduri de cai, iar pe altele le-a dărâmat până în temelie. Şi s-a lungit acea răutate multă vreme, fiind mare tânguire şi plângere robilor lui Hristos, care se rugau lui Dumnezeu ziua şi noaptea ca să se milostivească spre Sfânta Sa Biserică şi să facă judecată dreaptă şi izbândire asupra împăratului celui nedrept.

În acea vreme era precum a fost în zilele Apostolilor, când împăratul Irod şi-a pus mâinile, ca să facă rău unora ce erau din Biserică. Iar după câţiva ani, Dumnezeu a ridicat cu duhul pe robul Său, monahul Isachie, precum odinioară a ridicat pe Proorocul Daniil, spre apărarea nevinovatei Susana. Acest fericit Isachie a fost mai întâi în pustia răsăritului, urmând Sfântului Prooroc Ilie şi petrecând viaţă asemenea cu îngerii. Şi auzind de prigoana care o făceau arienii asupra Bisericii şi de împăratul care ajuta acelor eretici, i s-a făcut jale foarte pentru aceasta şi, lăsând pustia, a venit în Constantinopol, întărind pe credincioşi în buna credinţă, pentru că era cuvântul lui ca o lumină aprinsă şi duhul lui Dumnezeu se odihnea peste dânsul şi darul cel ceresc îl umbrea pe el.

Deci văzând el necazul ce se făcea credincioşilor de către răucredinciosul împărat şi de către cei de un gând cu el, se ruga lui Dumnezeu, ca din înălţimea scaunului Său cel sfânt, să caute spre cei chinuiţi pe nedrept şi să arate milostivirea Sa spre dânşii, iar mândria făcătorilor de rău să o smerească. Iar Dumnezeu, Cel ce a auzit odinioară pe plăcutul Său, Moise, ce se ruga pentru poporul cel chinuit de Faraon, Acela a auzit şi pe robul Său Isachie şi a ridicat asupra păgânului împărat Valent năvălirea barbarilor, căci în acea vreme, barbarii cei ce petreceau peste Dunăre, adunând putere mare de oaste, au pornit cu război asupra grecilor şi, năvălind cu acea putere, au robit Tracia şi s-au apropiat de Constantinopol. Pentru aceea împăratul Valent a fost nevoit să-şi adune ostaşii săi şi să iasă întru întâmpinarea vrăjmaşilor, dar i s-a întâmplat lui ceea ce i se întâmplase odinioară lui Saul, împăratul lui Israel, cel care era vrăjmaşul lui David, pentru că Saul nu s-a întors de la război, după proorocia Sfântului Samuil, căci a mâniat pe Domnul Dumnezeu.

Deci, ieşind Valent din Constantinopol cu oştile salex fericitul Isachie i-a ieşit în cale şi a strigat cu glas mare, zicând: „împărate, deschide bisericile celor dreptcredincioşi şi Dumnezeu îţi va îndrepta bine calea înaintea ta". Dar împăratul nu i-a răspuns, ci, defaimându-l ca pe un prost şi fără de minte şi socotindu-i cuvintele întru nimic, s-a dus în calea sa. Iar a doua zi, fericitul stareţ, ieşind iarăşi înaintea împăratului, a grăit către el: „O, împărate, deschide bisericile celor dreptcredincioşi şi-ţi va fi războiul cu izbândă, pentru că vei birui pe vrăjmaşi şi te vei întoarce sănătos şi cu pace!"

Iar împăratul socotind acele cuvinte ale lui: „Te vei întoarce sănătos şi cu pace...", voia să deschidă bisericile cele închise şi să le dea celor dreptcredincioşi şi a început a se sfătui pentru aceasta cu sfetnicii săi. Insă un voievod oarecare, fiind din credinţa cea rea a arienilor, a sfătuit pe împărat să nu asculte pe monahul acela, ci să-l gonească cu necinste. Deci împăratul a ocărât pe stareţ şi l-a gonit de la el cu batjocură şi cu bătăi şi a plecat mai departe în calea sa.

Iar a treia zi, cuviosul stareţ iar a întâmpinat pe împărat şi apucând de frâu calul pe care era călare împăratul, a început a-l ruga -mai cu osârdie şi a-l sfătui să deschidă bisericile, îngrozindu-l cu răzbunarea lui Dumnezeu, de nu va face ceea ce îi cere. Deci, întâmplându-se acolo o râpă adâncă, cu spini cumpliţi şi cu o baltă de noroi, în care şi o fiară dacă ar fi căzut, nu ar fi putut să mai iasă de acolo, ci s-ar fi afundat cu totul şi ar fi murit, împăratul a poruncit să arunce pe monah în acea râpă, ca să moară acolo, şi s-a dus în calea care era înaintea lui. Iar Sfântul Isachie, fiind aruncat în spini şi în baltă, a fost păzit de dreapta lui Dumnezeu şi a rămas fără de vătămare, pentru că nici spinii nu l-au rănit, nici balta nu l-a înecat, ci a zăcut în mijlocul bălţii, între spini, ca pe un aşternut moale în mijlocul florilor, binecuvântând şi cântând Domnului, până ce, cu porunca lui Dumnezeu, arătându-i-se trei bărbaţi purtători de lumină, l-au ridicat din baltă şi l-au scos întreg şi sănătos din râpa aceea şi, punându-l pe uscat, s-au făcut nevăzuţi.

Atunci Cuviosul Isachie a cunoscut că Domnul a trimis pe îngerii săi să-l scoată din prăpastia aceea şi, căzând în genunchi, a dat mulţumire Mântuitorului său, ca Cel ce are purtare de grijă pentru robii Săi şi nu părăseşte pe cei ce se tem de El şi nădăjduiesc spre ajutorul Lui. Deci, rugându-se mult şi întărindu-se cu Duhul Sfânt, s-a sculat şi, alergând degrabă pe altă cale, a ieşit înaintea împăratului şi a stat înaintea lui. Şi văzându-l împăratul, s-a înspăimântat şi s-a minunat de acea vedere. Atunci sfântul a zis cu îndrăzneală către dânsul: „Tu ai voit să mă omori în spini şi în baltă, iar Domnul m-a păzit viu şi prin sfinţii Săi îngeri m-a scos din acea prăpastie. Deci, o, împărate, ascultă-mă şi deschide bisericile celor dreptcredincioşi, ca să biruieşti pe vrăjmaşi şi să te întorci cu slavă; iar de nu mă vei asculta, apoi nu te vei întoarce de la război, ci vei pieri acolo".

Iar împăratul se minuna de îndrăzneala monahului şi de faţa lui cea luminată, însă nu l-a ascultat, de vreme ce inima lui era împietrită şi dezlipită de Dumnezeu. Deci a dat pe cuviosul la doi boieri, anume Saturnin- şi Victor, cărora le-a poruncit să-l păzească în legături, zicând: „Să-mi ţineţi pe acest stareţ bârfitor până ce mă voi întoarce, ca să-i dau răsplata cea vrednică, pentru îndrăzneala lui cea fără de ruşine".

Iar Cuviosul Isachie, fiind plin de Duhul Sfânt şi umplându-se de mai multă râvnă - ca altădată Sfântul Prooroc Miheia împotriva lui Ahav, împăratul lui Israel - a strigat către Valent, zicând: „Dacă te vei întoarce cu pace, apoi să ştii că nu mi-a grăit mie Domnul. însă îţi zic că vei duce ostaşii la război şi nu vei putea să biruieşti pe vrăjmaşi, ci vei fugi din faţa lor, vei fi prins şi vei fi ars de viu cu foc". Acestea zicând sfântul, a fost dus în legături, iar împăratul a plecat pe cale mânios.

Iar când s-au întâlnit oştile greceşti cu cele barbare şi s-au lovit la război, atunci s-a făcut tăiere mare şi, cu dumnezeiasca voie, barbarii au biruit pe greci, după proorocia Sfântului Isachie. Şi au căzut mulţi de ascuţişul săbiei, iar împăratul Valent a fost rănit şi, neputând să stea împotriva barbarilor, a fugit. Iar barbarii, gonind după el, au tăiat oştile greceşti ca pe nişte mlădiţe şi erau aproape să ajungă şi pe împărat.

Iar împăratul fugind numai cu sfetnicul său, acel voievod arian care îl sfătuise să nu asculte pe Isachie, s-a apropiat de un sat şi, văzând nişte paie, a descălecat de pe cal, fiind obosit, şi s-a ascuns în paiele acelea cu acel sfetnic al său, dar nu s-a ascuns de mâna lui Dumnezeu, Care l-a pedepsit. Căci barbarii care veneau după el, ajungând la satul acela şi înştiinţându-se că nişte greci s-au ascuns în paie, au aprins foc împrejurul lor şi le-au ars. Astfel a pierit cu sunet acel ticălos împărat, împreună cu sfetnicul lui.

Iar după războiul acela, armata grecească care mai rămăsese s-a dus în întâmpinarea lui Graţian, împăratul Romei, care venea în ajutorul grecilor. Şi sosind Graţian, a pus împărat al grecilor pe Teodosie, care a fost numit mare; iar Teodosie, adunând îndată oastea cea risipită, s-a dus asupra barbarilor şi i-a biruit, iar după ce i-a învins, s-a întors cu biruinţă şi a mers la Constantinopol. în acea vreme, îndată după pieirea lui Valent, unii din ostaşi, care au fost risipiţi de barbari, neştiind că împăratul Valent nu mai este între cei vii, au mers la Cuviosul Isachie care era ţinut în legături, zicându-i: „Găteşte-te de răspuns, căci se întoarce împăratul de la război şi te va întreba pe tine şi te va munci!" Sfântul le-a răspuns: „Iată, au trecut şapte zile de când am mirosit putoarea oaselor lui celor arse, pentru că, după proorocia mea, a fost ars cu foc". Şi s-au înfricoşat cei ce au auzit acestea, iar după puţine zile toţi au ştiut de sfârşitul lui Valent. Şi astfel au eliberat pe Sfântul Isachie din legături şi l-au cinstit ca pe un prooroc al lui Dumnezeu.

Iar după ce noul împărat Teodosie a intrat în cetate cu prăznuire, cei doi boieri mai sus zişi, Saturnin şi Victor, i-au spus despre Cuviosul Isachie, despre îndrăzneala şi proorocia lui. Atunci împăratul, minunându-se de un bărbat ca acela, a poruncit ca să-l aducă cu cinste pe cuviosul la sine şi s-a închinat lui, cinstindu-l ca pe un mare plăcut al lui Dumnezeu. Deci împăratul ruga pe sfântul să se roage lui Dumnezeu pentru el şi pentru toată împărăţia lui. Iar Cuviosul Isachie a sfătuit pe împăratul să petreacă în dreapta credinţă şi să întoarcă pacea Bisericii, mângâind pe cei rău chinuiţi. Şi l-a ascultat împăratul şi a făcut toate cele grăite de el, izgonind pe arieni din Constantinopol şi pricinuind bucurie mare credincioşilor. Deci, fericitul Isachie, mulţumind lui Dumnezeu, voia să se ducă în pustie la viaţa sa cea dintâi; dar Saturnin şi Victor au rugat pe cuviosul să nu se despartă de cetatea împărătească, ci să vieţuiască împreună ei, ajutând Bisericii lui Hristos cu rugăciunile şi cu învăţăturile sale. Şi s-a plecat sfântul la rugămintea lor.

Şi făcându-se ceartă între Saturnin şi Victor, pentru că fiecare dintr-înşii voiau ca cuviosul părinte să petreacă în casa lui, fericitul stareţ, cunoscând acea ceartă, a zis către ei: „Fiilor, destul îmi este mie dragostea voastră! Iar de vreme ce aveţi grijă şi dorinţă ca să odihniţi pe a mea smerenie, apoi vă spun că, cine se va grăbi mai întâi să-mi zidească o locuinţă, la acela voi petrece în toate zilele vieţii mele". Deci amândoi au început a se îngriji ca să zidească la ei locaş plăcut omului lui Dumnezeu. Iar Saturnin avea afară din cetate un loc foarte frumos, plăcut spre viaţă monahicească, unde, sârguin- du-se mai degrabă, a pregătit un locaş plăcutului lui Dumnezeu şi s-a sălăşluit acolo Cuviosul Isachie. Apoi şi Victor a zidit un locaş ales pentru Sfântul Isachie, dar era întristat că Saturnin îl întrecuse. Deci, venind la sfântul, îl ruga în genunchi să vină şi în chilia zidită de el, însă cuviosul voia mai mult să petreacă în lăcaşul lui Saturnin, decât în al lui Victor. Cu toate acestea, uneori mergea şi la Victor şi petrecea şi la el câteva zile, netrecând cu vederea rugămintea lui.

Astfel au început a se aduna la cuviosul mulţi din cei ce voiau să se călugărească, încât s-a întemeiat o mănăstire mare din averile acelor iubitori de Dumnezeu bărbaţi, Saturnin şi Victor. Iar Cuviosul Isachie a fost povăţuitor şi egumen al multor monahi şi dascăl folositor oamenilor mireni, aducându-i pe toţi la calea mântuirii, cu cuvântul şi cu pilda vieţii celei îmbunătăţite. El era foarte milostiv cu cei săraci şi, de nu avea vreodată ce să dea celui ce cerea, apoi dezbrăca haina de pe sine şi o dădea. Şi a făcut multe lucruri bune şi plăcute lui Dumnezeu şi, sosind la adânci bătrâneţi, s-a apropiat de fericitul său sfârşit. Şi chemând pe fraţi şi învăţându-i cele de folosul sufletului, le-a pus egumen în locul său pe un bărbat cinstit şi sfânt cu viaţa, pe fericitul Dalmat, de la care mai pe urmă şi locaşul acela s-a numit „Dalmat".

Şi astfel, Cuviosul părintele nostru Isachie, după multe osteneli primite de Dumnezeu, a trecut la veşnica odihnă către Domnul. Şi s-a adunat toată cetatea la îngroparea lui, şi au pus cinstitul lui trup în biserica Sfântului întâiului Mucenic Ştefan. Iar sfântul lui suflet a stat înaintea scaunului Preasfyitei Treimi, în ceata sfinţilor şi cuvioşilor părinţi şi totdeauna roagă împreună cu dânşii pentru noi pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeul nostru, a Cărui slavă este în veci. Amin.

 

Citește alte articole despre: sfânt, mărturisitor, cuvios

Ultimele din categorie