Înmulțindu-se creștinii în Persia și avînd biserici, episcopi, preoți și diaconii lor, s-au pornit spre mînie și iuțime vrăjitorii cei ce-și trăgeau seminția lor din vrăjitorii cei mai de demult, care erau învățători, povățuitori și apărători ai păgâneștii și mincinoasei credințe persane. S-au pornit împreună cu ei spre zavistie și evreii, care sunt vrăjmașii cei de-a pururea ai creștinilor, căci unindu-se cu vrăjitorii, au îndemnat pe Savorie, împăratul Persiei, să ridice prigonire asupra creștinilor. Dar mai întâi au clevetit pe Sfântul Simeon, care era episcopul cetăților ce se numeau Salic și Ctesifon, cum că acel episcop al creștinilor ar fi fost vrăjmaș al împărăției persane și prieten al împăratului grecesc, și că îl înștiințează de toate cele ce se lucrează în Persia.

Deci, Savorie mai întâi a pus dajdie mare și grea asupra creștinilor și au rânduit bărbați vameși sălbatici peste dăjdiile acelea, obosind cu mari greutăți pe credincioși. După aceea, au început fără sfială a ucide pe preoții și slujitorii Bisericii, a jefui averile Bisericii și chiar a dărâma bisericile și a le face una cu pământul. Iar pe Sfântul Simeon, ca pe un vrăjmaș al împărăției persane și al mincinoasei credințe păgâne, a poruncit să-l prindă și să-l aducă la el. Și fiind Sfântul Simeon adus înaintea împăratului, împreună cu doi preoți, Avdelae și Anania, prins și legat cu lanțuri de fier, nu numai că nu s-a înfricoșat de mânia aceluia, dar nici nu i s-a închinat lui. Pentru aceasta mai cumplit mâniindu-se împăratul, a întrebat pe sfântul: „Pentru ce nu te închini mie, precum te-ai închinat mai înainte?”. Sfântul a răspuns: „Mai înainte n-am fost adus la tine astfel, precum sunt adus acum și mă închinam, dând vrednica cinste împărăției tale. Iar acum, de vreme ce sunt adus ca să mă lepăd de Dumnezeul meu și să mă depărtez de credința mea, de aceea nu mi se cade să mă închin ție, fiindcă ești vrăjmaș al Dumnezeului meu!”.

Deci, îl îndemna împăratul să se închine soarelui și-i făgăduia pentru aceea multe daruri și cinste; iar de nu se va închina soarelui, apoi se lăuda că va pierde toată creștinătatea din împărăția lui. Însă după ce a văzut pe sfântul viteaz, neplecat nici de îmbunări, nici de îngroziri, a poruncit să-l arunce în temniță. Și fiind dus sfântul din palatul împărătesc, l-a văzut Husdazat famenul, care era foarte bătrân și crescuse pe împăratul Savorie din copilăria lui și era cinstit, având cel mai dintâi loc în casa împărătească. Acela șezând lângă palatul împărătesc și văzând pe Sfântul Simeon episcopul ieșind afară, îndată s-a sculat de la locul său și s-a închinat până jos arhiereului lui Dumnezeu. Iar Sfântul Simeon și-a întors fața de la el și cu mânie ridicându-și glasul, l-a ocărât ca pe un călcător de lege, de vreme ce mai înainte a fost creștin, iar după aceea se închinase soarelui, de frica împăratului. Iar Husdazat zdrobit cu inima, a început a plânge și a se tângui și, dezbrăcându-și hainele cele de mare preț, s-a îmbrăcat într-o haină neagră și proastă și șezând lângă ușile palatului plângea, zicând în sine: „Vai mie ticălosul, cum mă voi arăta Dumnezeului meu, de care m-am lepădat! Iată Simeon și-a întors fața de la mine, pentru călcarea legii mele! Cum va căuta spre mine Ziditorul meu?”.

Aceasta zicând, se mângâia greu. Și, înștiințându-se despre aceasta împăratul Savorie, îndată a chemat la sine pe Husdazat, hrănitorul său și, văzându-l plângând, l-a întrebat: „Care este pricina unui necaz ca acesta, și ce ți s-a întâmplat, că atât de mare îți este mâhnirea?”.

Răspuns-a Husdazat: „Niciodată ceva nenorocit, sau de mâhnire nu mi s-a întâmplat să văd în casa ta cea împărătească. Aș fi voit mai bine ca toate nenorocirile din lumea aceasta, mâhnirile și primejdiile să le sufăr, decât aceea de care acum mă doare inima și plâng. Căci până acum trăiesc pe pământ, fiind atât de bătrân; deși eram dator a muri demult, totuși încă mai privesc la soare, căruia m-am închinat ca unui Dumnezeu și n-am murit mai întâi, decât să mă fi lepădat de Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura.

Și am cinstit zidirea mai mult decât pe Făcătorul. Însă am făcut-o cu fățărnicie, nu cu adevărată inimă, făcând după plăcerea ta, și m-am făcut pentru amândouă pricinile vrednic de pedeapsa morții. Pentru că m-am lepădat de Hristos Dumnezeul meu și pentru că m-am făcut necredincios ție, la bătrânețile mele. Însă mă jur pe Dumnezeu, Ziditorul cerului și al pământului, că de acum nu voi mai face un păcat ca acesta; nu voi mânia mai mult pe Domnul meu și Dumnezeu Iisus Hristos, Împăratul cel fără de moarte, pentru împăratul cel muritor. Nu-mi voi pleca de acum genunchii mei soarelui, zidirii lui Dumnezeu, ci de acum mai bine mă voi închina la singur Ziditorul în veci”.

Aceasta auzind-o Savorie împăratul, s-a mirat foarte mult de acea schimbare a lui Husdazat și a început a se mânia mai mult asupra creștinilor, socotind că aceia cu vrăji au amăgit și au schimbat pe Husdazat. Și, fiindu-i milă de bătrân, îl ruga ca pe un tată, să nu facă o defăimare ca aceea zeilor lui, iar lui necinste și casei împărătești mâhnire. Și-l sfătuia uneori cu îmbunări, iar alteori cu îngroziri. Iar Husdazat grăia: „Destul îmi este nebunia ce am făcut-o până la bătrânețile mele, iar mai mult decât acum nu voi mai face aceasta, ca să cinstesc pe făptură, mai mult decât pe Făcător”.

Deci, după multe și felurite sfătuiri, împăratul văzând pe Husdazat neplecat spre voia lui, l-a osândit la tăiere cu sabia. Fiind dus la moarte fericitul Husdazat, a chemat la dânsul pe un oarecare prieten credincios al său, famen împărătesc și l-a rugat ca, mergând la împărat, să-i spună cererea lui, zicîndu-i: „Împărate, așa grăiește Husdazat: adu-ți aminte de slujba mea, cu care din tinerețile mele, mai întâi tatălui tău, după aceea ție ți-am slujit până acum cu toată cuviința și nu este trebuință de martori pentru cele grăite. Tu singur bine știi. Iar pentru toate acelea un dar cer de la tine; fă cunoscut tuturor pentru ce mor. Poruncește propovăduitorului să strige cu mare glas, ca să știe domnii și boierii și tot poporul, că nu pentru o necredință și neprimită slujbă a împăratului moare Husdazat; ci pentru aceea că fiind creștin, n-a voit să se lepede de Dumnezeul său”.

După ce Savorie s-a înștiințat de aceasta, îndată a poruncit să se facă după cererea lui Husdazat, pentru că nădăjduia că în mare frică va duce pe toți creștinii, când cei ce vor auzi că nici pe Husdazat, bărbatul bătrân, cinstit și iubit, pe hrănitorul împărătesc nu l-a cruțat; ci pentru mărturisirea numelui lui Hristos, fără de milă l-a dat morții. Iar Sfântul Husdazat într-alt chip se gândea în sine: că creștinii, pe care i-a înfricoșat și i-a mâhnit, auzind de întoarcerea și de muceniceasca lui moarte pentru Hristos au să se bucure și către pătimire vitejească au să se întărească. Astfel sfântului muce-nic i s-a tăiat capul, strigând propovăduitorul cu mare glas că nu pentru altceva, decât numai pentru Hristos și-a dat capul Husdazat.

Sfântul Simeon episcopul, aflând despre un sfârșit ca acesta al lui Husdazat, șezând în temniță cu preoții și cu ceilalți creștini, s-au umplut cu toții de negrăită bucurie și preamăreau pe Dumnezeu că l-a întors pe Husdazat de la rătăcire și cu cunună mucenicească l-a încununat. După aceasta Simeon a fost chemat a doua oară la împărat și a vorbit mult înaintea împăratului cu mare îndrăzneală despre credința creștină; dar a se închina soarelui și împăratului nu voia. Deci, împăratul mâniindu-se, a poruncit ca pe toți creștinii cei ce erau în temniță și în lanțuri să-i scoată la moarte, în ziua mântuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Numărul celor scoși era o sută, între care erau mulți preoți, diaconi și alți clerici, osândiți fiind de împărat, ca toți să fie uciși cu sabia înaintea ochilor lui Simeon, iar la sfârșit și Simeon să fie ucis.

Toți fiind duși la moarte legați, mai marele vrăjitorilor cu mare glas zicea: „De voiește cineva din voi să fie viu și cu împăratul să se închine soarelui, acela îndată va fi lăsat liber!”. Nici unul n-a grăit împotriva lui, dar nici nu a răspuns; pentru că nimeni dintre dânșii nu vroia să-și aleagă viața cea vremelnică, ci fiecare dorea cu osârdie a muri pentru Hristos, Dătătorul de viață. Iar sfântul episcop îi întărea pe dânșii, ca să nu se teamă de moarte, spunându-le multe din dumnezeieștile cuvinte ale Scripturii și mângâindu-i cu nădejdea vieții celei veșnice întru Împărăția Cerului. Și așa i-au tăiat pe toți. La sfârșit și Sfântul Simeon, păstorul turmei celei cuvântătoare, trimițându-și turma sa înaintea lui Hristos, Începătorul păstorilor, și-a plecat capul său sub sabie și a trecut la Domnul.

Și au fost tăiați și amândoi preoții prinși împreună cu dânsul, Avdelae și Anania, amândoi bătrâni. Dar pe când Anania se pleca sub sabie, a început a tremura de frică. Și era acolo un oarecare boier, cu numele Fusic, care era mai mare peste lucrurile din casa împărătească. El era creștin tăinuit, dar văzând pe preotul Anania că se teme de tăiere, a strigat către dânsul: „Nu te teme, bătrânule! Închide-ți ochii și fii viteaz, că îndată vei vedea lumina cea dumnezeiască”. Iar dacă a zis aceasta bătrânul acela, îndată s-a cunoscut că este creștin. Deci, l-au prins și l-au dus la împărat, iar el fără de frică a zis înaintea împăratului că este creștin, și de necurăția persană se leapădă. Deci, umplându-se de mânie împăratul, a poruncit ca nu cu sabia, ci cu altă moarte mai cumplită să-l omoare și tăindu-i grumajii pe dinapoi, i-a scos limba prin ceafă și i-a tăiat-o. După aceea i-a jupuit pielea de pe tot trupul și așa a omorât pe sfânt. În același ceas a prins și pe o fiică a lui, fecioară, anume Askitreia și, după o tirană chinuire, a ucis-o pentru Hristos.

Și mulți alții au fost uciși în acel timp, pentru mărturisirea numelui lui Hristos. Iar după ce a trecut un an, a fost ucis în Vinerea Mare, Sfântul Azad, eunucul împărătesc cel preaiubit, și împreună cu dânsul și o mie de sfinți mucenici, pe care, adunându-i Biserica, îi numără o mie o sută și cincizeci.

Iar istoricii Sozomon și Nichifor povestesc în cărțile lor că au fost uciși în acea vreme mulțime de creștini în ziua Patimilor lui Hristos și la praznicul Paștilor. Pentru că atunci când a ieșit porunca păgânului împărat Savorie, ca toți creștinii din pământul lui să se piardă, atunci credincioșii bărbați și femei, bătrâni și tineri, singuri ieșind cu sârguință din casă, se dădeau pe dânșii cu osârdie la moarte și mureau cu bucurie pentru Domnul lor. Iar după ce a fost ucis Sfântul Azad, a plâns după dânsul împăratul, fiindcă îl iubea foarte mult și a poruncit să se înceteze acele ucideri; dar numai pe învățătorii și povățuitorii creștini, pe preoți și pe episcopi, i-a încredințat vrăjitorilor, ca să-i caute pentru muncire; iar pe celălalt popor creștin a poruncit să-l cruțe. Iar noi, cinstind pomenirea sfinților mucenici celor numărați și celor fără de număr, slăvim pe Punătorul de nevoință și Dătătorul de cununi Hristos Mântuitorul nostru, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, slăvit în veci. Amin.