Schitul Sfânta Ana se află în partea de sud-vest a peninsulei athonite, la o înălţime de aproximativ 500 de metri deasupra mării. Pentru pelerini, dar şi pentru monahi, muncitori sau mulari, acest lucru se traduce prin urcarea celor peste 1.400 de trepte, numărate exact de la mare. Se mai poate ajunge aici şi de pe munte, fie dinspre Sfântul Pavel (cam o oră de mers), fie dinspre Marea Lavră‐Prodromu (în jur de șase ore). „Sfânta Ana” este cel mai mare şi cel mai vechi schit din Sfântul Munte şi ţine de Marea Lavră. A fost întemeiat în secolul al XIV‐lea, prima obşte urcând în aceste locuri de la Mănăstirea Vuleftiria, distrusă de piraţi. La început, monahii şi‐au construit colibe, apoi chilii mai mari, iar în 1680, Patriarhul Dionisie al III‐lea, care se retrăsese în Mănăstirea Lavra, a construit kiriakonul (biserica) schitului.

La 1686, au fost aduse aici moaştele Sfintei Ana (partea de jos a piciorului stâng, acoperit cu piele), au fost aşezate în noua biserică, iar din acel moment Schitul Lavrei primeşte numele pe care îl poartă şi azi, Schitul Sfânta Ana. Lângă strana arhierească se află icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana, în faţa căreia metaniile nu sunt obligatorii, ci reprezintă minimă cinstire. Şi pentru că mama Fecioarei Maria le ajută mai ales pe femeile sterile să dobândească prunci, monahii de aici au aşezat un suport pentru zecile de fotografii cu nou‐născuţi, veniţi pe lume şi după rugăciunile fierbinţi ale credincioaselor. Dar oare nu pun şi bărbaţii genunchiul la rugăciune în faţa icoanei? Că ajung aici sau aiurea, cu aceleaşi dorinţe de binecuvântare, cerând cu lacrimi sau dintr‐o evlavie deschisă, fără oprelişti. Ca să nu mai vorbim de nenumăratele bijuterii şi podoabe lăsate la icoana Sfintei Ana, în semn de mulţumire şi recunoştinţă pentru binefacerile aduse într‐o situaţie sau alta. 

(Alexandru Rădescu, Athos. Însemnările netăcutelor cărări, Editura Doxologia, Iași, 2015, pp. 77-78)