Ziua Lor și zilele noastre

Duminica Tuturor Sfinților vădește un adevăr exprimat poetic cu forță în propria noastră literatură: „Ne vom întoarce într-o zi...” Ziua aceasta va trece, ca toate zilele vieții noastre, dar Ziua cea neînserată a Împărăției lui Dumnezeu se luminează nouă și prin ei, cei împliniți în Duhul lui Dumnezeu. Rusaliile noastre continue.

De ce ne trebuie Sfinții sau, mai degrabă, de ce i-am accepta ca fiind prezenți în viețile noastre? De ani de zile aud cum fie sunt batjocoriți – excesul este mare, mai ales în preajma marilor pelerinaje ortodoxe – fie sunt anulați cu un puhoi de citate din Scriptură, de parcă Biserica nu ar avea Cartea Cărților. Uneori cu foarte mult timp înainte de existența grupusculelor cu aere de confesiune ori biserică extrem de vocale împotriva Sfinților. Cum aud de ani de zile că suferim de lipsa modelelor, de lipsa conștientizării și modelării unor profiluri umane prin care să dregem declinul moral al lumii. Vedem cu ochiul liber că lipsa de lideri sau excesul de încredere în ei cauzează moarte, dezastre ecologice ori culturale. Că acolo unde nu există Rațiune luminată de Dumnezeu suntem în vrie totală. Ne comportăm ca și cum nu am fi trecut prin dictaturi repetate ori războaie, ca și cum memoria celor dinaintea noastră nu ar exista. Sfinții sunt stick-ul de memorie al Evangheliei în raport cu lumea, cu lumea ce o trăim și din care facem parte.

Ca să înțelegi mecanismul gândirii cultului sfinților în Biserică nu ai nevoie de altceva decât să-i cunoști istoria. Să-ți aduci aminte de excesele exercitate asupra Bisericii și, uneori, de oameni ai bisericii asupra societății. Să descoperi, calm și echilibrat, că prezența lui Dumnezeu în oameni este posibilă și este principalul motiv pentru așezarea acestei Duminici, întâia după Rusalii, sub numele Duminica Tuturor Sfinților. Pentru că Duhul Sfânt naște Sfinții, fiecărui neam în parte, oferindu-i profeții de care are nevoie în clipe grele și profeții care să țină vie amintirea lui Dumnezeu în vremuri „ușoare”. Pentru că, vădit este, un popor se pierde de Dumnezeu la vreme de acalmie și de non combat așa cum un atlet performant sau un violonist talentat se pierde în lipsa unui program constant, susținut, îndrăznesc să-l numesc continuu. Sfinții au ceva din performanța și talentul acestora dar au și o constanță oferită de lucrarea cu Dumnezeu în viețile lor. Unii sunt spectaculari fără voia lor. Sfântul Mina, care scoate din perete pe evreul ucis de către speculanții hangii, ori cărămida aprinsă în mâna Sfântului Spiridon dinaintea sinodalilor din cel dintâi Sinod Ecumenic, la 325, nu vor fi fost tocmai o imagine obișnuită. Așa cum, știu eu, Sfânta Marina, bătând cu ciocanele de la toacă peste coarnele diavolului, nu ține de cotidian. Dar lumea nu pentru asta îi iubește și-i face părtași vieții și culturii lor de zi de zi. Ci pentru lucrurile cu adevărat sensibile care stau vădite în viețile lor și care nu pot fi decât darul Duhului Sfânt. Sfântul Serafim, rugându-se nopți la rând în pustie pe o piatră așezată dureros sub genunchi, Sfântul Nectarie spălând toaletele Seminarului unde era director pentru a nu avea de suferit angajatul său, Sfântul Andrei Șaguna – ca să venim Acasă – care muncește cât zeci de guvernări moderne la emanciparea românilor din Ardeal ori Starețul Siluan cel Sfânt care se vădește a fi cine este abia după moarte, prin incredibilele sale texte duhovnicești, nu fac decât să ne arate mulțimea darurilor Sfântului Duh în lume și în neam. O prezență continuă, rod al unei Cincizecimi continue care exprimă, în fapt, prezența Liturghiei care naște Biserica.

De unde deranjul pe care-l provoacă Sfinții? Poate din faptul că, neprotestând pe când erau uciși de împărați ori guvernanți, vedete ai zilelor de demult, cei care le seamănă astăzi simt nevoia să-și arate puterea tocmai pe seama lor. Cum lângă fiecare sfânt e lipit un popor ce-l iubește, lovitura e dublă. Sentimentul că se cultivă cu obstinație un bullyng împotriva sfinților, cu precădere de elevii speciali ai claselor de media din România, uneori din clase întregi, mă duce mereu cu gândul că lucrarea lui Dumnezeu se vădește și în prigonirea sfinților după moarte. Privesc întristat cum se pornesc trompetele jignirii, inclusiv în ce privește mărturia sfinților închisorii în România. Sunt deposedați de jertfă pentru că aceia hrăniți și plătiți bine nu se sinchisesc nici  măcar să-i citească în întregime. Lipsa sfințeniei este vădită de fragmentarea adevărului după interese personale ori de grup, din manipularea fără scrupule a unor date amestecate în propriile interese de uneltire. Avem, din nefericire, o cohortă de farisei care uneltesc împotriva Sfinților. Și asta nu este de ieri ori de azi. E de mereu. Cred, personal, că numele lor se vor șterge în vreme ce în veac numele Sfinților vor dăinui.

Duminica Tuturor Sfinților este și Duminica noastră, a fiecăruia dintre noi. Îndrăznesc să spun, mai ales a acelora care spunem că nu avem zi onomastică, pentru că nu știm vreun Sfânt cu numele nostru. Mai ales vremea din urmă e dureros de înclinată spre dărâmarea numelor și e suficient să asculți strigăte în parc și vei găsi mai lesne personaje Disney decât nume de sfinți. Așa cum îi văd încurcați pe bătrâni să scrie în pomelnicele de familie numele noilor membri, nume ale locurilor unde aceia s-au născut și pe care cei din așteptare, de Acasă, nici nu visează să le viziteze. Ce nu știm este că odată cu pierderea numelui ne pierdem și sfântul ocrotitor, îl așezăm pe copil în bătaia vânturilor și nu, nu suntem mereu alături de el, cum ne place să credem. Reducem pruncului siguranța? Într-un fel da, dar pentru asta chiar trebuie să ai ochi să vezi și urechi să auzi. Cine mai știe, de exemplu, că e suficient să chemi copilul pe nume și în fond faci și pomenirea Sfântului ce-l însoțește? Din nefericire, spațiul unde ni se reîncarcă această știință de viață, rămân suferințele, însingurările, ratările. Ca și cum numai acolo s-ar simți forța sfințeniei, când de fapt Duhul lui Dumnezeu plutește deasupra apelor tulburi pentru a le limpezi. Și pentru a le face ape de viață. Deseori ne aducem aminte că pruncii noștri poartă și nume de sfinți numai la examene ori la internări, ceea ce nu-i tocmai bine. Așa cum uneori aflăm numele întreg al unui bunic ori unchi abia la înmormântare. Uităm că numele noastre îi cheamă și uneori ne așează în aura lor de recunoaștere.

Bărbați și femei de mare anduranță la răutățile lumii. Jertfitori și curați, ancorați în trăirea Evangheliei fără a desființa lumea, cultivați în Duhul Sfânt pe care l-au dăruit și îl dăruiesc din plin. Nu. Nu au treabă cu ifosele noastre de pravoslavnici ori liberali, de copiști de caractere. Nicidecum. Ființa lor s-a lăsat toată cuprinsă de Duhul Sfânt, de aceea stau, asemenea tăciunilor, sub spuza de îngheț a lumii de azi. Sunt singurele izvoare de apă limpede și lucidă a inspirației și când ne vom sătura de energizantele gândirii moderne. Veți vedea, sunt singurii care astâmpără setea cea mare după Dumnezeu. Ei sunt semnul că Domnul Iisus Hristos a făcut posibilă trecerea din chip la asemănare, dând sens vieților noastre veșnice. Batjocoriți și după moarte – unora li s-au ars moaștele public, ridicând stâlpi de foc ce se vădeau din depărtare privirii oamenilor, dar n-au sensibilizat nicicum prigonitorii – răniți continuu de răutăți inutile, se întorc acasă măcar o dată pe an. Duminica Tuturor Sfinților vădește un adevăr exprimat poetic cu forță în propria noastră literatură: „Ne vom întoarce într-o zi...” Ziua aceasta va trece, ca toate zilele vieții noastre, dar Ziua cea neînserată a Împărăției lui Dumnezeu se luminează nouă și prin ei, cei împliniți în Duhul lui Dumnezeu. Rusaliile noastre continue.

Sursa: Tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie