Autorul Aiudului însângerat a trecut la Domnul pe data de 10 noiembrie 2014, după cinci luni de suferinţă pe patul de spital. Moartea a fost cauzată nu de leziunile fizice şi sufleteşti dobândite în perioada detenţiei, aşa cum s-ar putea crede, ci de un act criminal, comis de un individ bolnav psihic.

Redăm, în cele ce urmează, câteva mărturii aparţinând doamnei profesoare Rodica-Ştefania Caraza, soţia lui Grigore Caraza, precum şi unor prieteni apropiaţi şi colegi de suferinţă ai luptătorului. Sunt mărturiile unor oameni care l-au cunoscut, l-au stimat şi l-au preţuit pe unul dintre cei mai importanţi stâlpi de rezistenţă anti-comunistă din ţara noastră.

„Un destin tăiat în carnea vie a celui mai smintit dintre veacuri...”

„Grigore Caraza s-a născut pe 1 Februarie 1929  la Călugăreni – Poiana Teiului, judeţul Neamţ, fiind al cincilea fiu din cei şase ai familiei Ioana şi Vasile Caraza. A fost o înaltă şi lucidă conştiinţă românească, mărturisitor al unei generaţii de excepţie, care a ştiut să moară şi să renască pe toate crucile istorie, el însuşi fiind o istorie zdrobită, dar niciodată înfrântă, cu destinul tăiat în carnea vie a celui mai smintit dintre veacuri.

Pentru că a fost un om de dreapta, pe o fermă poziţie naţională şi creştină, Grigore Caraza a trecut în ochii multora ca un fost deţinut politic cu trecut legionar, ceea ce ar fi putut fi onorant, dacă ar fi fost adevărat, pentru că marea aventură legionară, dincolo de erorile, excesele şi neîmplinirile ei, a avut o latură pozitivă de românism jertfelnic şi de solidaritate europeană întru Hristos.

Grigore Caraza a fost doar contemporanul şi martorul parţial al unui fenomen pe care s-a străduit să-l înţeleagă si cu care a venit în contact mai mult în temniță (executând 21 ani plus încă 2 ani domiciliu obligatoriu în Bărăgan), decât în timpul primei tinereți. Destinul i-a împins pe tinerii generaţiei sale într-o tragică fundătură. Faptul că cei mai mulți dintre aceștia, deși anulați social şi profesional, au rezistat  moral tuturor cumplitelor încercări este o dovadă în plus a bunei lor plămade, dar şi un posibil reper pentru generaţia de astăzi.

Atât episodul emoționant înregistrat de Lucia Hossu-Longin în „Memorialul Durerii”, cât şi dialogurile din cadrul emisiunilor TV, presei scrise, convorbirilor cu elevii sunt capabile încă să mai miște destui oameni, deşi pragmatismul îi cucerește într-un ritm rapid pe români. Generația tânără se lasă pradă blazării, iar sentimentul patriotismului a devenit doar o noţiune seacă, desuetă.

De altfel, cei eliberaţi în 1964 au avut sentimentul că intră într-o închisoare mai mare. Nici lui Grigore Caraza crucea libertăţii nu i s-a părut mai uşoară decât fusese crucea recluziunii purtată în infernul concentraţionar din care ieșise. Grigore Caraza a avut însă noblețea de a nu se raporta exclusiv la sine însuși, ci a simţit nevoia în permanenţă să aducă un pios omagiu acelora care s-au săvârşit în temniţe, eroilor anonimi ai aceluiași infern roșu.

„Aiud însângerat”este imaginea mărturiilor penitenciare, a atrocităților la care a fost supus Grigore Caraza, prin  izolare şi înfometare. El se situeaza pe poziția celor care nu au acceptat reeducarea, rezistând condițiilor de exterminare din Zarca Aiudului (închisoare în închisoare), până la amnistierea ultimilor deținuți.

Din păcate, noi, românii, suntem încă departe de a fi învăţat până la capăt lecția propriei noastre istorii… Dumnezeu să-l odihnească în rând cu Sfinții Săi!” (Prof. Rodica-Ştefania Caraza)

„Vrem să murim la picioarele lui Hristos!”

Născut la 14 august 1925 în Stupca, judeţul Suceava, Dumitru Oniga a fost arestat la 21 august 1948 și condamnat la 8 ani închisoare. A fost eliberat în 1956 din Aiud și dus în domiciliul forțat, în comuna Răchitoasa (Bărăgan). Despre Grigore Caraza îşi aminteşte următoarele:

„Pe Grigore Caraza l-am reîntâlnit în 1957, în domiciliul forțat din comuna Răchitoasa (Bărăgan). Grigore Caraza locuia împreună cu Alfred Cureliuc, într-o căsuță acoperită cu stuf și cu lut pe jos, și m-au primit la ei. În scurt timp, unui număr de 11 persoane li s-a înscenat un proces, între acestea numărându-se Grigore Caraza, Vorovenciu Ion, preotul Dumitru Bejan, Ion Tonea, Marcel Cazacu şi poetul Dem Iliescu. Aceştia au fost duși la Tribunalul Constanța și condamnați la 20 de ani de detenţie, pentru uneltire contra ordinii sociale. Grigore a avut întotdeauna o atitudine fermă, din acest motiv fiind persecutat și înscenându-i-se mereu procese. După un an, cei rămaşi am fost duşi la Periprava, unde au murit 74 de oameni, la stuf…”

Petre Baciu,fost deţinut politic şi lider al Rezistenţei Naţionale Anticomuniste în zona Bacăului între 1945 şi 1948, mărturiseşte:

„Am fost bun prieten cu Grigore. Ne-am cunoscut în Zarca Aiudului (închisoare în închisoare), unde eram izolați, dezbrăcați, înfometați și bătuți. Între noi a fost o unitate sufletească; el a fost un luptător înnăscut, deosebit, cu o atitudine dârză, frumoasă și se lupta mereu cu Administrația care cerea compromisuri, dar nu obţinea niciodată nimic. Grigore a fost izolat mereu. Lupta era aceeași – crezul era același – nelimitat întru Hristos. Toată puterea era rugăciunea și Credința în Dumnezeu și în Neamul Nostru. Ne-am dăruit crezului nostru cu bucurie. A murit fiecare cu credința în Dumnezeu și în biruința neamului. Iar cei ce încă trăiesc, trăiesc în Duhul Creștin. Vrem să murim la picioarele lui Hristos!”.

O generaţie, un erou

„Scriu aceste rânduri  profund îndurerat fiind de plecarea dintre noi a Bunului şi Adevăratului prieten care a fost Grigore Caraza.

Nu am fost colegi de celulă la Aiud sau prin alte locuri prin care în cei peste 21 de ani de puşcărie comunistă, acest mare OM, PATRIOT, EROU AL NEAMULUI a fost bătut, batjocorit, umilit, terorizat, ameninţat, scuipat şi înjurat, înfometat şi hulit!

Personalitatea lui extrem de impunătoare prin caracter, verticalitate, sănătate principială, acurateţea sufletului bun şi a minţii sale enciclopedice, iubirea lui de semeni şi de ţară, blândeţea şi bunătatea lui, credinţa nestrămutată în Dumnezeu, puterea lui de a înţelege şi de a se face înţeles, vocea şi timbrul lui  de moldovean adevărat, dârzenia şi claritatea faptelor sale, caligrafia lui ireproşabilă, talentul lui de narator şi, de ce nu, talentul lui literar - toate acestea l-au făcut pe acum mult regretatul Grigore drept unul din cei mai importanţi (daca nu cel mai important!) lider al exilului românesc de la New York şi din întreaga Americă.

L-am cunoscut pe Grigore la New York, prin anul 1988, el fiind nucleul în jurul căruia „gravitau” românii de suflet, patrioţi, credincioşi. Aşa l-am întâlnit pe Grigore, printre puţinii, de altfel, pe atunci enoriaşi ai Bisericii Sfânta Maria din Queens, al cărei membru fondator era.

Am fost apropiat de Grigore, aşa cum am fost şi de un alt mare om, fost deţinut politic, cu peste 20 de ani de puşcărie comunistă, mult regretatul prieten, poetul Zahu Pană şi de Liviu Butura sau de prietenul de mare nădejde al tuturor românilor, devotat lui Grigore, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

După eliberarea din Zarca Aiudului, Grigore a venit în SUA, având pe atunci vârsta de 51 de ani şi statutul de persoană protejată de către preşedintele american de atunci, Jimmy Carter.

A refuzat categoric să iasă din puşcărie

După ce termină şapte clase în comuna natală, Poiana Teiului, din judeţul Neamţ, Grigore se înscrie la Şcoala Normală „Gheorghe Asachi” din Piatra-Neamţ (şcoala de învăţători), pe care este obligat să o întrerupă din cauza situaţiei materiale a familiei. Totuşi, în anii 1948 - 1949 activează ca învăţător la şcoala din satul Călugăreni-Neamţ, de unde la 31 August 1949 este arestat pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Este condamnat pentru 8 ani de zile, eliberat pentru foarte scurt timp, rearestat şi condamnat politic la 23 de ani pentru aceleaşi motive. Este eliberat din nou în anul 1964, iar în anul 1966 îşi reia studiile la Liceul „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ. În anul 1970 este arestat şi condamnat din nou pentru propagandă împotriva orânduirii comuniste. Este eliberat în anul 1977, iar în 1979 îşi ia Bacalaureatul, la vârsta de 50 de ani. În anul 1980 părăseşte ţara şi se exilează în SUA, la New York. Aici se căsătoreşte în anul 1995 cu fosta lui profesoară, Rodica-Ştefania, devenită Caraza.

În anul 2001 se repatriază în România, la Piatra-Neamţ, împreună cu soţia Ştefania, locuind împreună pe strada Mihai Eminescu(!).

În anul 1977, când i s-a propus să fie eliberat, Grigore a refuzat categoric să iasă din puşcărie. După trei zile de presiuni ale directorului puşcăriei, Grigore nu a cedat, aşa cum nu cedase la nicio altă ispitire în anii grei de temniţă. Nu a cedat sa fie „eliberat” şi în a patra zi a trebuit să vină Generalul Vasile Ionel,  trimis de Nicolae Ceauşescu, şi să îl „lămurească” pe Grigore, să îl determine să părăsească puşcăria, lucru care s-a întâmplat, în cele din urmă, după alte câteva zile de „negocieri” aprinse!

Revenind la Piatra-Neamţ, în ţara  pe care a iubit-o cu toată fiinţa lui, Grigore, cu mintea sa sclipitoare şi enciclopedică, scrie volumul Aiud însângerat. I se acordă titlul de Cetăţean de Onoare al comunei Poiana Teiului şi titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Piatra-Neamţ.

Moartea lui, cauzată de un act criminal

Grigore Caraza a trecut la veşnicie pe data de 10 Noiembrie 2014, la Piatra-Neamţ, nu departe de locurile copilăriei şi a unei părţi a tinereţii lui trunchiate. Moartea iubitului nostru prieten nu a fost cauzată, aşa cum s-ar crede, de multiplele leziuni fizice şi sufleteşti din timpul îndelungat al detenţiei, ci a fost cauzată de un act criminal, comis de un asasin. Cei 21 de ani de temniţă grea nu l-au doborât, nici fizic şi nici psihic, dar un individ bolnav psihic l-a doborât! Într-una din zilele lunii iulie a anului trecut, pe când Grigore (de altfel în bună sănătate) stătea pe banca din faţa blocului unde locuia, s-a apropiat de el acest individ, care l-a luat la bătaie fără niciun motiv, cauzându-i o ruptură de bazin şi traumatisme craniene.

După aproape cinci luni de suferinţă pe patul de spital, bunul Grigore a plecat la Domnul, pe care L-a slăvit în toţi anii vieţii lui!

Grigore a fost o adevărată enciclopedie, fiind capabil să povestească nenumărate fapte şi întâmplări, cunoştea cu lux de amănunte istoria scrisă şi nescrisă şi ştia pe de rost zeci de mii de versuri, multe dintre ele învăţate în anii de temniţă.

L-am întâlnit pe Grigore pentru ultimă dată acum cinci ani. A venit aici, la New York, pentru câteva zile, la prietenul nostru comun, Liviu Butura. Am petrecut împreună o zi plină, până noaptea târziu. Grigore era foarte sensibil, avea ochii plini de lacrimi aproape mereu, deşi se bucura totodată că suntem împreună. Cu toate acestea, era trist, spunând: „Mă rog la Bunul Dumnezeu să îmi mai dea răgaz să mai vin încă odată să te revăd pe tine şi pe toţi prietenii mei!”

Mie mi-a murit un prieten foarte mare, dar României i-a murit un EROU!

Adio, dragul meu Grigore Caraza! Să ai „viaţa” mai uşoară acolo, în înălţimile cerului şi în grija Domnului, loc pentru care te-ai pregătit cu atâta grijă şi dăruire! (Dr. Ing. George Ştirbei - New York, noiembrie 2014)