De obicei, numim această Duminică „a Vindecării fiului lunatic”. Și pare că aici e miezul. Un tată aduce la Hristos pe fiul său lunatic. Bolnav după fazele lunii ori somnambul, cum îl numește Sfântul Ioan Gură de Aur în comentariul său. Cu alte cuvinte, depindea reacția sa „călătoare” de elemente ale unui magnetism care determină fluxuri și refluxuri de mare ori stări de anxietate – ne-ar spune azi experții. Nu cred că era singurul și nici nu va fi singurul din lumea aceasta dar este singurul despre care ni se spune că tatăl său cade în genunchi dinaintea lui Iisus Hristos cerându-i cu realism: „Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă. Și l-am dus la ucenicii Tăi, și n-au putut să-l vindece” (Matei 17, 15-16). Oricât de mult am schimba tonul rostirii textului, cuvintele tatălui nu sunt un reproș, ci o amară constatare. Observați că nu cere vindecare, ci miluire. Ca un soi de ultimă mângâiere, de vreme ce nu puteau să-l vindece ucenicii Lui. Omul pare pierdut, umilit, liniștit ca după o înfrângere. Dar simte intuitiv că Hristos nu dă doar vindecare, ci dincolo de aceasta este mila Lui, forța din vindecare care izvorăște din iubire. Pare că, indirect, omul vede cum ucenicii uită de iubire. Este ceea ce combătuse Domnul Hristos, îndată după înmulțirea pâinilor, urcându-i pe corabie. Pentru a nu se crede ei izvorul minunii. Căci El mărturisea mereu că nu împlinește voia Lui ci voia tatălui din Ceruri. 

Ca și în cazul furtunii pe mare – de care tocmai ce ne-am despărțit în duminica trecută – și aici avem a ne întâlni cu dușmanul omului ascuns în boală. Nu întâmplător, Părinții care au alcătuit Evangheliarul așează furtuna lângă lunatic. Mereu suntem, în ce privește sforăria diavolului, pe malul dinspre Ghergheseni ori Gadara și nu avem decât două forme de reacție: acceptarea ori respingerea vădirii celui care dușmănește din veacuri firea umană. Tatăl nu descrie prea mult boala fiului său, dar Hristos vede, ceartă, vindecă. Știe că dincolo de boala aceasta este o pânză de neant, un vid de neființă care absoarbe voința omului, o supune și o umilește. Cine însoțește lunatici știe cât de dificilă era misiunea tatălui. Domnul Hristos vede neputința tatălui, durerea lui că mai mult nu poate face, nu poate spera. Simte în cuvintele lui că înțelege dar nu poate trece dincolo de aparența bolii. Și poruncește: Aduceți-l aici la Mine! (Matei 17, 17). E soluția. E vindecarea. Adus la Hristos, Acesta ceartă demonul care iese din copil. Și feciorul omului se vindecă în ceasul acela. Semn distinct că sunt boli în care știința medicului este limitată de capacitatea lui de a vedea dincolo de boală, dincolo de bolnav și mediul lui. 

Apostolii reacționează și ei, oarecum deranjați. Pare că spun: ai zis că ne dai putere să vindecăm, pe acesta de ce nu l-am putut vindeca? Domnul le simte nu doar îndoiala, ci și autosuficiența și le răspunde direct: Pentru puțina voastră credință! Dovedind, astfel, că nu alegerea pentru o misiune – apostolică ori medicală – este aceea care primează, ci credința că ești așezat în misiune de El, că plinești voia Lui. Primatul credinței în planul intervenției în favoarea omului ne descoperă unul dintre cele mai mari adevăruri ale vieții în Biserică: Dumnezeu este mereu de partea omului aflat în suferință! Pentru a-l înțelege, trebuie să treci fără rictusuri sufletești prin suferința lui. Să-l adopți cu tată cu tot, cum ar zice Nicolae Steinhardt. Hristos asta face. Descoperă ochilor noștri puterea care vindecă din milă nu din obligație. Din curtoazia fără sfârșit a lui Dumnezeu față de creația Sa. Pentru că oricât ne-am preface că nu înțelegem, în toate minunile în care Domnul scutură demonii din furtuni și scoate pe aceștia din oamenii pe care-i posedă, e semnul mesianității sale, sensul lucrării pentru care a venit Întrupat ca Dumnezeu-Om. 

Pentru aceea vorbește de credință în contextul unei vindecări care, în mintea ucenicilor, era de rutină. Ca și cum ar fi fost de la sine înțeleasă. Ca să arate că restabilirea liniștii dintâi a lumii cere credință. Parabola Sa legată de sămânța muștarului, nouă, astăzi, care cumpărăm muștarul preparat, nu ne spune mare lucru. El cere un grăunte de credință cât un grăunte de muștar. Și cel mai probabil ținea în mână sămânța acestui arbore, o bucată dintr-un fluture uscat de soare, dacă vreți, o vână minusculă din aripa unei furnici călătoare. Atât. Un diafan punct de reper din care se naște credința. Ce spune Domnul este judecată făcută în veac celor care cred că numai contondența, zgomotul și rumoarea pot defini viața duhovnicească. El le cere să lipească încrederii ce o au că sunt aleși pentru o misiune credința că misiunea este încredințată de Dumnezeu. E, poate, cea mai interesantă iconologie a vocației versus carieră. Nu. Nu știința vindecă bolnavul, ar spune astăzi Domnul, ci știința umplută de sensul iubirii. De senul adânc al cunoașterii că omul aflat în situație de boală nu este boala, ci bolnavul. Nu e doar un caz, ci e un ideal de om sfărâmat, amputat de neputințe. Și așa, nu trebuie să vadă doar vindecătorul omul care caută soluția vindecării, ci și toți cei din jurul său. Și mai ales el, bolnavul. Observați că glasul copilului nu e reținut de Evanghelie. Seamănă cu oricare dintre noi asupra căruia se instalează neputința bolii. Cu toții suntem niște copii lunatici când ne îmbolnăvim și boala ne poartă deseori în focul durerii ori în apa pierderii de orizont. Și dincolo de cei care ne poartă la vindecător și dincolo de vindecător este Hristos Cel care a asumat Crucea pentru a ne spune de unde curge spre noi mila Sa. Nu spun întâmplător „Cruce” în acest context. Odinioară, la 1 septembrie, începutul anului bisericesc, oamenii prăznuiau prin postire începutul anului. Cu alte cuvinte „revelionul” lor era postirea. 

E și sensul pentru care finalul Evangheliei Duminicii acesteia este despre cum Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor, care îl vor omorî, „dar a treia zi va învia” (Matei 17, 22- 23). Ce spune Hristos este răspunsul la întrebarea Lui plină de durere: „O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi?” (Matei 17, 17). E nevoie de moartea Sa pe Cruce și de Învierea Sa din noianul de întuneric al morții pentru ca să rămână cu noi. Pururea lunaticii. Care deseori cădem în focul răutății și deseori în deznădejdi. Generații după generații de lunatici care avem nevoie de iubirea Sa ca să iasă din noi duhurile care ne chinuiesc liniile orizontului sufletesc, care întunecă rațiuni și îmbolnăvesc aspirații. Vocația Sa, de Dumnezeu Întrupat pentru viața lumii, se opune oricărui carierism în numele Său ori oricărei umiliri a Iubirii sale prin reducerea la o magie idolatră. Când vindecă, Hristos nu induce ideologii și nici nu manipulează slăbiciuni. Cere credință. Votul de încredere în El și în noi, ca oameni scoși din moarte cu moartea Sa. Pentru aceea, când vorbim de vindecare vorbim de caractere, de puterea iubirii Lui care schimbă caractere și le aduce în lumină. 

Copilul lunatic se va fi întors la joacă. Credeți că vreunul dintre părinții copiilor ce se jucau cu el stăteau liniștiți? Până azi aud nebunii în ce privește boala ori durerea unor copii. În urmă cu ceva ani un distins proletcultist cu ifose dădea în judecată o asociație ce se ocupa cu bolnavii oncologici – care deschisese un centru de zi în casa unde el locuia – pentru că era convins că se ia cancerul. Am crezut prima dată că e glumă. Nu. A purtat un război de durată pe care l-a pierdut de la început. Nu știa că un grăunte de muștar face cât toată știința de carte și că unde nu merge vindecarea pe bază de știință se naște aceea pe baza transparenței credinței. Nu știa că, uneori, cea mai mare boală a lumii e nesăbuita indiferență, răutatea drapată în dreptate ori dureroasa incapacitate de a crede. Iar de acestea chiar numai Hristos Iisus vindecă. Prin Crucea Lui ce se apropie în prăznuire. Și care, în fapt, este praznicul fiecărei zile în care ne înfrângem limitele și creștem, creștem prin mila lui Dumnezeu! Vindecați de somnambulismul lumii!