Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? (Matei 8, 28-34)

Duminica aceasta ar putea fi o minunată terapie anti-„misecuvenismului” în care ne zbatem de ani buni în propria noastră Țară. Nu. Nu ni se cuvine nimic. Suntem mereu atrași să vedem caricaturile vieților noastre și pierdem din vedere toată cromatica plină de Duh Sfânt a lumii în care trăim. Mi se pare atât de dureros. Un sentiment ciudat de neputință în a înțelege de unde se naște cârteala noastră spasmodică. 

Nu este doar reacția diavolilor în ținutul Gadarenilor. Pare că este întrebarea tuturor celor care sunt deranjați de Dumnezeu. Care ies din când în când din morminte să ne mai sperie cu ce și cum trebuie înțeles din nebunia lumii pe care tot ei o provoacă: „Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?” (Matei 6, 29). Care încearcă să ne dovedească mai mereu că sunt așezați într-o ordine morală și logică dinainte de a exista Dumnezeu. Încăpățânat, diavolul minte. Nu. Hristos în raport cu el, stăpânul întunericului și chinuitorul omenescului, nu venea de undeva. Era stăpânul peste care s-a rostogolit veninul slugii care și-a pierdut locul din ambiția de a fi unicul izvor de lumină al lumii. Ori întunericul nu, nu luminează.

Gadara. E un loc greu accesibil și astăzi dincolo de apele Mării Tiberiadei. Pe țărmul dinspre Capernaum vindecă un lepros (Matei 6, 1-4), pe când intra în cetate vindecă pe sluga sutașului, episod din care ne-am hrănit bucuria în Duminica trecută (Matei 6, 5- 13), vindecă de friguri pe soacra lui Petru (Matei 6, 14-15). Grea zi, mai ales că, spre seară, Evanghelia reține: „și făcându-se seară, au adus la El mulți demonizați și a scos duhurile cu cuvântul și pe toți cei bolnavi i-a vindecat” (Matei 8, 16). E ziua de lucru normală a Domnului Hristos și nu făcea alta decât să împlinească ceea ce s-a spus de către Isaia proorocul, care zice: „Acesta neputințele noastre a luat și bolile noastre le-a purtat” (Matei 8, 16-17 și Isaia 53, 4). Nu putem spune că diavolii erau luați prin surprindere. Culmea este că ei îl auziseră și pe Isaia spunând aceasta, că din rădăcina lui Iesei va veni Acela care va purta durerile noastre în carnea Sa și iertarea noastră pe crucea pe care o Va purta pe culmea Golgotei.

Domnul îndeamnă ucenicii să treacă pe celălalt mal al Tiberiadei. Era atent să nu se lase copleșiți de ceea ce vedeau și trăiau. Mai ales că din mulțime se desprindeau oameni, precum un cărturar de care Evanghelia amintește (Matei 8, 19-20) sau un altul dintre ucenici (Matei 8, 21-22) care ai fi jurat că vor urma Domnului, dar pe care Hristos îi dezumflă, oarecum. Era deja vremea în care nu mai contau simplele cuvinte. Ucenicii se adăposteau în corabie cam cum ne adăpostim noi astăzi în locașul bisericii ori chiar dincolo de iconostas, în Altar. În locul în care El vine. Furtuna ce-i lovise părea că scoate din ei o necunoscută frică. Domnul se odihnește. Un Dumnezeu epuizat? Întrupat da, asumase firea noastră, fără de păcat – semn că odihna la final de zi muncită nu-i păcat. Doarme, iar ucenicii se agită. Strigătul lor precede parcă întâlnirea noastră cu diavolii din Gadara: „Doamne, mântuiește-ne că pierim!” (Matei 8, 25). Tot din cuvânt liniștește Domnul Hristos furtuna. Semn că Acela Care-i vorbea cunoștea cuvintele liniștitoare la vreme de furtună. Chiar admonestați – „puțin credincioșilor, de ce v-ați temut” – și obosiți, Apostolii (încă ucenici, în exprimarea lui Matei) nu pot să nu se mire: „Cine este Acesta, că și vânturile și marea ascultă de El” (Matei 8, 27).

Nu poți să nu simți minciuna demonilor. Știau de fapt că vine. Și, mai ales, știau Cine vine: „Ce ai tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” este propoziția care-i demască. Știau foarte bine ce înseamnă Numele Domnului Iisus Hristos. Și de aceea se cutremurase. Și transformase furtuna într-o încercare disperată – diavolul e mereu disperat, să ținem minte – de a-L ține departe de ei. Domnul alungă demonii, la cererea lor, într-o turmă de porci. Răzbunarea diavolilor vine târziu, spre finalul capitolului 8 din Evanghelia vameșului Matei. Păzitorii porcilor vestesc gadarenilor. Paguba în porci mai importantă decât câștigul în oameni.

Poate exagerez, dar în fapt nu s-a schimbat nimic. Agresorii strigă că sunt agresați. Hoții, că-s furați, iar mincinoșii că sunt mințiți. O morală toxică ucide liniștea abia ivită după furtună și se pare că uneori, exact ca în textul Evangheliei lui Hristos, ucenicii dorm pe corabia ce abia-și odihnește înfruntarea de peste noapte. Zorii L-au prins pe Dumnezeu muncind. Așa e mereu, orice încercare de odihnă a Lui naște furtună și orice biruință are porcarii care o speculează. Nu-s de judecat amărâții. Averea cetății, dată pe mâna lor, a ajuns în valurile mării. Semn că lucrurile se petrec totuși departe de cetatea Gadarei care nu era proximă Tiberiadei. În care Hristos merge să facă bine și este invitat să părăsească hotarele cetății. Interesantă remarca. Cetatea iese în întâmpinarea Lui – se asigură că omul despre care porcarii le vorbiseră există – și, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor. Oamenii se tem de bucurie mai mult decât de rău. Și gadarenii ne-o arată din plin. Semănăm cu ei, pierdem nimicuri și comentăm, iar când ne recâștigăm viețile socotim că așa ni se cuvine.

De altfel, Duminica aceasta ar putea fi o minunată terapie anti-„misecuvenismului” în care ne zbatem de ani buni în propria noastră Țară. Nu. Nu ni se cuvine nimic. Suntem mereu atrași să vedem caricaturile vieților noastre și pierdem din vedere toată cromatica plină de Duh Sfânt a lumii în care trăim. Mi se pare atât de dureros. Un sentiment ciudat de neputință în a înțelege de unde se naște cârteala noastră spasmodică. Vă dau un exemplu. Sute de familii s-au rugat să aibă copii lor note cât mai mari la evaluare națională. S-au bucurat că le-au avut. Apoi s-au întristat că și alți copii le-au avut. Când bucuria altora devine pentru tine tristețe e semn că locuiești în Gadara. Când trece valul unei boli peste noi și ne-am pierdut curajul să fim noi, devenim dintr-o dată extrem de curajoși dând lecții cum ar trebui să se poarte alții în război. Suntem locuitori ai Gadarei. Venim dintr-o sărăcie vecină cu praful și câștigăm oarecare cheag. Dintr-o dată privim chiorâș la pantofii prăfuiți ai aproapelui, ori la puțina lui bucurie. Dăm lecții despre ce și cum avem de mâncat, ori pe unde să facem vacanțele, ori lecții de inutilitate care nouă – pentru că am fost deschizători de drum, cum s-ar zice – ne-au ieșit. Ba mai și facem din prostiile noastre zmeie de vedetism pe cerul ieftinului tulburat de furtuni. Suntem din Gadara.

Hristos singur înfruntă o lume. De draci și de oameni ocupați. Până și Apostolii dorm, obosiți să privească la un Dumnezeu neobosit. Dracii se tânguie a victime, ei agresorii absoluți. Și uneori credem mai mult în imorala lor decât în morala Celui venit să ridice păcatele lumii. Taina Gadarei încă se plimbă slobodă într-o lume ce se cere a fi părăsită de Dumnezeu. Foștii îndrăciți, care au purtat greutatea unei lumi fără Dumnezeu și cu orizontul ciuntit de iad, intră în cetate și povestesc, celor care vor să îi asculte, cât bine le-a făcut Dumnezeu. Din îndrăciți Apostoli. Hristos ceartă furtuna să se audă glasul iubirii umane...

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie