Într-o altă epistolă face referire la cum harul amintirii morții îl învață și îl conduce pe om la rugăciunea cea curată. Scrie cu sinceritate și cu simplitate că lucrarea harului amintirii morții înăuntrul său „a ținut vreme de zece ani și s-a întețit în mod progresiv”, el însuși ajungând „aproape la epu­izare desăvârșită”. În starea aceasta, toate se schimbă, și timpul, și veacul, și se dobândește nepătimirea și dragostea pentru întreaga lume. Iată ce scrie în continuare: într-o cunoaștere uimitoare, rod al experienței personale, părintele ne în­vață că una este activitatea creierului și alta este activitatea inimii, în care lu­crează Duhul lui Dumnezeu, harul Său, prin rugăciune, și care este neînce­tată. Adică, prin lucrarea creierului avem cunoașterea lumii simțite, iar prin lucrarea inimii dobândim cunoașterea lumii duhovnicești. Consecințele unei astfel de rugăciuni a minții sunt multe și au diferite la­turi, diferite aspecte. Părintele scrie că prin rugăciune se oprește împrăștierea și se dobândește unitatea interioară.

„Amintirea morții ne învață rugăciunea adevărată. Când mergeam să mă culc după un plâns epuizant și după o rugăciune sfâșietoare, se întâm­pla să iasă cuvinte din gura mea ca flăcările, și atunci când mă adânceam în somn, îmi amintesc, sufletul singur rămânea în rugăciune pe toată noap­tea, în timp ce gura se găsea închisă. Din lucrarea amintirii morții, sufletu­lui îi era cu neputință să se depărteze de rugăciune.”

(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, p. 156)