Iertarea e un proces pe care îl avem de făcut mai tot timpul în viața noastră. Pe noi înșine sau unii pe alții, putem avea mereu motive de supărare.

Iertarea este o încheiere. Baza pe care putem pune început bun, condiția fără de care acest început bun nu se poate naște. Ușa cu care putem închide balaurii trecutului, lăsând rănile să se vindece și să devină parte din istoria noastră, nu prezențe permanente ce ne împiedică privirea către Hristos din cauză că ne atrag atenția și ne uităm către ele.

Am vrea să iertăm, știm că trebuie să iertăm, iertarea face parte dintre poruncile Bisericii și o pomenim de fiecare dată când spunem Tatăl nostru: „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Deseori trecem repede și spunem că am iertat – pentru că ne e greu să ne confruntăm cu imaginea noastră de călcători de poruncă. Rămânem astfel cu răni adânci pe care ne e și frică a le descoperi. Privim suferințele ca pe niște semne ale sacrificiului, ale îndurării, ale răbdării personale. Și ne mângâiem poate cu asta. Cu „crucea” pe care o avem de dus având un soț sau o soție care ne supără, un șef care ne prigonește, un frate care ne nedreptățește. Cât de des privim însă aceste răni, această durere, ca pe semne ale neiertării noastre față de ei? Din cauză că nu îl iert, de aceea încă mă doare ce mi-a făcut. Când am iertat autentic rana se vindecă, iar vechile dureri rămân doar cicatrici nedureroase, semne ale experienței de viață, care nu îmi alungă seninătatea.

Unul dintre lucrurile care ne împiedică să iertăm cu adevărat (atunci când vrem să iertăm!) este tocmai presiunea cu care vrem să o facem. Trecem prea ușor la „înțelegerea” celui care ne-a greșit, că este om și el, că nu a știut altfel, că poate suferea și el atunci, că poate n-a vrut, ori poate nici nu știe că ne-a rănit. Vrem prea repede să ascultăm porunca (să nu apună soarele peste supărarea noastră, nu?!?) și nu respectăm o rânduială a iertării. Ori că avem deja dezvoltată o rezistență la durere, ori că avem o istorie întreagă de negare sau minimizare a faptului că ne doare, ori că uneori chiar ne gândim că „n-ar trebui să ne doară”! Sau, dacă suntem mai „curajoși”, sărim direct la celălalt și am vrea să fim compensați cumva pentru asta (o mică răzbunare), dar simțind aceasta ne rușinăm și ne aducem aminte că trebuie să iertăm. Și gata! Am pus capacul, am „iertat” și am rămas „împăcați” în durerea noastră. Dacă urmează imediat o boală, deja am și încheiat evenimentul cu pricina, pentru că ne preocupăm de suferința fizică. Fără să știm că poate chiar acea suferință fizică ne arată că nu e „gata”. Pentru că – iar acum acest lucru este confirmat și de studii științifice – neiertarea, furia, provoacă un hormon de stres, cortizolul, iar niveluri ridicate de cortizol vor duce la afectarea tuturor sistemelor din corp: cardiovascular, imunitar, digestia, inclusiv creierul.

Ulterior, ne aducem aminte cu durere de evenimentul respectiv, dar gândim că am iertat. Sau suntem uimiți cât de ușor ne înfuriem pe celălalt. Însă furia, mânia pot fi tot semne ale neiertării. Resentimente adunate ca într-un butoi de pulbere care nu au nevoie de prea mult să explodeze. La fel și întristarea prelungită (soră cu depresia). Uneori, chiar și frica. Studii recente arată că iertarea este un proces esențial în confruntarea și depășirea furiei de a fi trădat, în eliberarea din depresie și anxietate și în recuperarea păcii.

Tocmai pentru că s-au confirmat aceste beneficii ale iertării, cercetătorii caută să afle cum se poate ajuta la implementarea iertării, dezvoltând diverse modele. Unul dintre aceștia, care a studiat-o zeci de ani și a trebuit să o trăiască plenar fiind provocat să-l ierte pe criminalul care i-a ucis mama, Everett Worthington, a dezvoltat un astfel de model. Eu mă voi opri doar la prima etapă a lui, deoarece am observat că e cel mai adesea „sărită”, mai ales de către cei credincioși.

Această primă etapă este reamintirea rănii cu empatie față de mine, cel care am suferit. Nu pot ierta dacă nu sunt mai întâi alături de mine în durerea mea. Dacă nu mă cred că mă doare sau m-a durut ce mi-a făcut/ zis cineva. Dacă nu recunosc că într-adevăr această persoană mai specială sau mai puțin specială din viața mea, că e soț/ soție, copil, părinte, frate, coleg, prieten, șef a făcut un lucru care m-a rănit – și rana poate fi cu atât mai mare (chiar dacă obiectiv nu e mare) cu cât mai apropiată și mai bazată pe încredere e relația. Nu pot ierta dacă nu recunosc că m-am simțit nedreptățit/ă de acea faptă a acestui om. Sau dacă nu-mi dau voie să simt furia pentru acea nedreptate. Ori tristețea pentru pierderea suferită. Ori teama că s-ar putea întâmpla ceva mai rău.

Ca o specificație, atenția va trebui să fie la durerea mea, nu la celălalt, de ce/ cum a putut să facă ceea ce a făcut?! Putem în mod eronat să credem că suntem alături de noi fiindcă ne uităm la celălalt, îl învinovățim și ne plângem de milă ca victime: „Săracul de mine! Ce mi-a făcut acesta!”. Făcând această mișcare, de fapt nu suntem cu noi, ci atenția se îndreaptă către agresor. Ca să exemplific, mă voi ajuta de o metaforă: gândiți-vă că ați ieșit cu copilul în parc și, din senin, un alt copil l-a lovit. Ca un părinte responsabil ce sunteți, vă repeziți la agresor și îl certați, căutând să vă apărați copilul. Eventual mergeți să căutați părinții acelui răzgâiat pentru a-i pune și pe ei la punct. În vremea aceasta, un copil – copilul dumneavoastră – rămâne plângând, nemângâiat în durerea lui, aproape absent pentru dumneavoastră. El, pentru care faceți tot acest demers de salvare. Aducând această metaforă în transgresiunile din viața voastră, întrebați-vă de câte ori v-ați „îmbrățișat” în suferință. De câte ori v-ați crezut că vă doare și v-ați conținut în durere, oblojindu-vă rana cu înțelegere? Pentru ca apoi să vă oferiți Domnului în această durere, să mângâie și El.

Nu-mi propun să epuizez subiectul iertării în acest articol. Intenția cu care l-am scris a fost mai degrabă să invit cititorul spre a se întoarce către acea parte din sine care a suferit precum acel copil din metaforă la momentul unei răni produse de cineva. Pentru că abia după acest pas se poate face apoi și pasul către înțelegerea și iertarea aproapelui.