O carte cu titlul „Antiparenting” (Editura Cathisma, Bucureşti, 2017) nu se poate să nu ne stârnească cel puţin curiozitatea, mai ales când aflăm că s-a vândut în peste 10.000 de exemplare, în mai puţin de o lună. Volumul intrigă şi prin faptul că-l are autor pe un ieromonah, chiar dacă unul binecunoscut publicului românesc, precum Savatie Baştovoi. Personal, nu sunt adeptul construirii şi exprimării unor convingeri în formule de genul „anti-ceva”. Mai ales în domenii precum teologia sau ştiinţele educaţiei. În general, nu se poate construi doar propunând strategii de demolare, eventual prin atitudini de genul Gică Contra. Numai că, de data aceasta, titlul ne păcăleşte. Antiparenting nu trebuie interpretat ca fiind o mişcare împotriva curentului parenting, la rândul său un termen care acoperă o vastă literatură şi nenumărate forumuri, seminarii sau cursuri dedicate „părinţelii” sau „meseriei de părinte” (p. 46) – un soi de ştiinţă care te învaţă cum să-ţi creşti copiii. Pe grupul de pe Facebook la care au aderat, până acum, peste 30.000 de membri, găsim şi precizarea că „Antiparentingul nu este o metodă de educaţie, ci o carte, un studiu care te poate învăţa să citeşti cărţile de Parenting pentru a sesiza momentele manipulatorii şi de marketing, înainte ca ele să fie aplicate pe copilul tău. Cartea oferă o metodă de lectură părinţilor care nu au o cultură vastă în domeniul educaţiei, filozofiei şi manipulării”. Pe scurt, Antiparenting înseamnă „în loc de Parenting” sau, mai degrabă, „înainte de Parenting” (a se vedea şi înţelesul cuvântului anticameră). Convingerea mea este că Părintele Savatie Baştovoi a ales acest termen – Antiparenting – şi din motive de marketing. Când lansezi un produs nou, inclusiv pe piaţa de carte, ajută să te „legi”, într-un fel sau altul, de un brand sau concept deja ultramediatizat. Publicitatea e garantată, costurile sunt minime, spre zero. În orice caz, Părintele Savatie dovedeşte – pentru a câta oară? – şi prin volumul „Antiparenting”, că are fler de editor, talent literar şi o capacitate de sinteză impresionante.

Pentru a sublinia „diversitatea în unitate” a abordărilor acestui fenomen născut sub zodia new age, autorul – „primul romancier basarabean tradus la Paris”, foloseşte următoarea  metaforă: „Parentingul e un autobuz colorat în care unii stau pe scaun, alţii în picioare, unii la geam, alţii în spate, unii cântă şi alţii stau în lotus – de aceea, când încerci să vorbeşti cu unul, toţi ceilalţi îţi strigă că nu-i adevărat, că totul e mult mai nuanţat, şi nu toţi stau în lotus, şi nu toţi cântă etc. Sunt toţi atât de diferiţi şi cu metode diferite, doar că autobuzul îi duce pe toţi spre aceeaşi destinaţie: răsturnarea părintelui de către copil, revoluţia iniţiatică prin care valorile trec în contrariul lor” (p. 115). Mai exact, Părintele Savatie constată că „parentingul necondiţionat este, de fapt, o anti-Biblie aplicată” (p. 82). În parenting, „toată gama de virtuţi creştine a fost transformată în defecte, iar viciile spirituale în virtuţi” (p. 84), printr-un soi de relativizare a valorilor definite drept pozitive sau negative, funcţie de „cum mută cineva punctul zero”. „De pildă: smerenia este pozitivă sau negativă? Dacă punctul zero este Hristos, este pozitivă, dar dacă punctul zero este diavolul, este negativă. Sfiiciunea este pozitivă, iar obrăznicia negativă. Dar dacă schimbăm punctul zero? Corect: obrăznicia, redenumită spirit de iniţiativă sau liderism, devine pozitivă; iar sfiiciunea este considerată cauza tuturor eşecurilor” (p. 84).

În lumina educaţie creştine, sunt analizate numeroase alte teme dragi Parentingului, demascate fiind concepte sau formule precum: ascultare vs independenţă, iubirea cristică vs iubire necondiţionată, alint vs tantrum, „cel mai iubit” vs „cel mai bun” etc. „Antiparenting” Îl aduce din nou pe Dumnezeu în zona educaţiei, de acolo de unde se străduiesc din răsputeri să-L elimine o şcoală şi o societate seculariza(n)te: „fiecare părinte este cel mai bun pedagog al copilului său, revenind la înţelesul primar al pedagogiei, în sensul ordinii naturale descoperite de Dumnezeu în Scripturi” (p. 39). Volumul publicat de Cathisma, primul dintr-o anunţată serie de texte Antiparenting, are şi darul de a-i linişti cumva pe acei părinţi pe care Parentingul îi face să se simtă ignoranţi sau chiar vinovaţi în privinţa modului în care îşi cresc copiii. Desigur, condiţia este ca ei să-şi (re)descopere demnitatea de fii ai Părintelui Ceresc, învăţând de la Pedagogul desăvârşit, „fără de Care nu putem face nimic” (cf. Ioan 15, 5).

În contextul actual, socotesc că volumul este bun de citit şi de către cei ce nu sunt (încă) părinţi. „Antiparenting” – un titlu care intrigă, este una dintre puţinele cărţi pe care, sunt convins, autorul său ar fi preferat să nu fi fost nevoit să o scrie. Aşa cum, de-a lungul istoriei Bisericii, dogmele s-au formulat, cel mai adesea, ca răspuns la ereziile ce au apărut încă din vremurile apostolice, tot aşa acest volum, sumar prezentat în articolul de faţă, a apărut din cauza unei „erezii pedagogice” sau a unei anti-pedagogii. E un apel la conştiinţa creştinului de azi, invitat să discearnă duhurile care se află chiar şi în spatele celor mai seducătoare idei, nu doar din domeniul educaţiei. „Antiparenting” este preţioasă nu atât prin ceea ce critică, cât prin ceea ce propune. Mai ales prin cele zece povestiri de la final, cartea este o veritabilă incursiune în lumea fascinantă a copilăriei. A unei copilării trăite autentic şi sănătos.