Prin urmare, analizând starea naturală a minţii, trebuie să definim clar care sunt mişcările sale fireşti, nefireşti şi suprafireşti. Iată cum înfăţişează Sfântul Marcu Ascetul mişcările minţii: „Trei sunt locurile spirituale la care vine mintea când se schimbă: cel după fire, cel mai presus de fire şi cel împotriva firii. Când vine la locul după fire, se descoperă pe sine ca pricina gândurilor rele şi-şi mărturiseşte lui Dumnezeu păcatele, recunoscând pricinile patimilor. Când vine la locul cel împotriva firii, uită de dreptatea lui Dumnezeu şi se războieşte cu oamenii pe motiv că o nedreptăţesc. Iar când e ridicată la locul mai presus de fire, află roadele Duhului Sfânt”. Viaţa Duhului Sfânt vădeşte starea naturală a minţii, zugrăvindu-i dezvoltarea firească: „Cel ce stăruie în mişcările cele după fire ale minţii şi în vrednicia cuvântului se păzeşte curat de cele materiale, se împodobeşte cu blândeţe, smerită cugetare, dragoste şi milă, şi se umple de strălucirea iluminărilor Duhului Sfânt”, ne învaţă Cuviosul Nichita Stithatul.

Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, „mintea lucrează după fire când şi-a supus patimile şi contemplă raţiunile lucrurilor, aducându-le în legătură cu Dumnezeu”. De asemenea, Sfinţii Părinţi subliniază faptul că mintea se schimbă în funcţie de fiecare înţeles al lucrurilor; privind duhovniceşte „chipurile lucrurilor", ea „se modifică în chip felurit după fiecare vedere", iar atunci când se uneşte cu Dumnezeu, „devine cu totul fără chip şi fără formă" . Este deci important ca mintea să înveţe să privească „chipurile lucrurilor" duhovniceşte, căci altfel nu va putea vieţui în starea sa firească, ci va fi deformată; iar atunci când mintea, care este ochiul sufletului, este deformată, se deformează şi sufletul. Altfel spus, dacă una din puterile sufletului se întinează şi se îmbolnăveşte, se vor întina şi îmbolnăvi şi celelalte puteri ale sale, deoarece „sufletul este unic" (Sf. Grigorie Palama).

Întrucât mintea hrăneşte sufletul, ea este aceea care determină desfăşurarea întregii vieţi a omului: „Mintea noastră este la mijloc între două fiinţe, care îşi lucrează fiecare cele proprii, una virtutea, cealaltă răutatea; adică între înger şi drac. Dar ea are libertatea şi puterea să urmeze sau să se împotrivească cui vrea” (Sfântul Maxim). Mintea este aceea care dezbină sufletul; îmbolnăvindu-se, ea prihăneşte sufletul şi-l duce în rătăcire: „Când mintea se apleacă spre vreun lucru al patimii omeneşti”, sufletul se dezbină (Cuviosul Nichita Stithatul). Ea se caracterizează prin aceea că atunci când se ocupă de ceva în mod constant, ajunge să crească întru acel lucru - urmarea fiind că-şi va îndrepta şi „pofta şi iubirea" în acea direcţie, care va fi sau îndeletnicirea „cu cele dumnezeieşti şi proprii şi inteligibile" sau „cu lucrurile şi cu patimile trupului" (Sfântul Maxim). Şi încă: „Patima de ocară a dragostei ocupă mintea cu lucrurile materiale, iar patima de laudă a dragostei o leagă de cele dumnezeieşti”. Iată de ce asceza ortodoxă acordă o deosebită importanţă urcuşului şi mişcărilor minţii, bineştiind că atunci când mintea contemplă lucrurile materiale, ea se îmbolnăveşte şi transmite boala tuturor puterilor sufletului.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 146-148)