Înconjurat de oameni, Domnul Hristos nu încetează să propovăduiască. De astă dată textul ni-L aduce aproape de inimă îndată după ungerea cu mir a unei femei păcătoase. Care sfidase regula comunității de a trece neobservată pentru a nu fi judecată și înlocuise apa spălării picioarelor Domnului Hristos cu lacrimile sale pe care le-a și șters cu părul său. Oferind în modul ei special gesturile ospitalității. Cum nimeni dintre noi nu am făcut-o ca oameni nici până atunci și nici după aceea. Femeia se așează prin găzduirea acesta plină de râvna și har în linie cu Avraam și Sara în adăpostirea Treimii Celei Sfinte la stejarul din Mamvri (Facere 18, 1). Și pentru a-i descifra înțelesul fariseului ce-l găzduise fără ritual și în răceala etichetei, Domnul rostește pilda cămătarului care avea doi datornici (Luca 7, 40-43). Pentru că nicio pildă a Domnului Hristos nu e dată să creeze confuzie ori superioritate cuiva, ci pur și simplu e oferită ca o cheie a înțelegerii simple a cuvintelor Sale. Astăzi, când unii tot caută înțelesuri ascunse în vestirea Domnului Hristos păcătuiesc logic tocmai față de această remarcabilă limpezime. Pe care pilda semănătorului ne-o aduce dinainte cu supramăsură.

Rostită între oamenii vremii de atunci, ne privește și pe noi. Încă îmi pare că pe noi cu mult mai mult decât pe aceia. Descrierea micii comunități care însoțea pe Domnul Hristos și pe Apostoli (Luca 8, 1-4) ne face să privim un pic asupra a două cercuri de intimitate în misiunea Sa. Cei care-l înconjurau în cercul restrâns al ucenicilor, din care pomenim și femeile, Maria Magdalena, Ioana lui Huza, ori Suzana, despre care Luca ne spune că „fuseseră vindecate de duhuri rele și de boli”, care fără îndoială aveau propriile lor preocupări de „întâietate”. Alături de ei grupul de oameni ce-L însoțeau cu entuziasm. Cel mai probabil pentru a le motiva duhovnicește efortul de a sta cu El, Domnul oferă pilda seminței ce pleacă destins din mâna semănătorului. Ce povestește El, putea să se întâmple într-o singură deschidere de braț a semănătorului. Ei știu asta. Mulți trăiau de pe urma unei agriculturi de supraviețuire. Și dacă pescarilor le vorbește din belșug de pește atunci când îi cheamă, semănătorilor le vorbește cu înțelepciune despre munca lor. În care tot ce descrie Hristos se întâmpla dar niciodată nu le fusese prezentat astfel. Cu un sens care trece din agricultură în cultura înțelegerii voii lui Dumnezeu. Asta îl deosebește pe Domnul Hristos de alții ce le vesteau mântuirea. Cuvintele lui sunt vii, din viața lor, asemeni unor semințe ce pleacă în zborul Duhului Sfânt spre inima lor. 

Altfel spus, le povestește ceea ce ei văd, dar nu înțeleg. Tocmai pentru că era prea cotidian. Așa după cum noi înșine ne pierdem parte din înțelepciunea înțelegerii datorită uzurii în cotidian a simbolurilor și a semnelor prezenței lui Dumnezeu. Spre deosebire de alte pilde, unde Domnul Hristos păstrează „suspansul” narativ (remarcabilă pilda întoarcerii fiului risipitor), aici este extrem de direct și transparent în explicație. E drept că o face în prezența ucenicilor, dar o face astfel pentru că numai ei aveau misiunea de a propovădui, nu tot poporul ce-L însoțea. Ca să citez din Domnul Hristos, dinaintea celor cărora li se pare că poate predica oricine din adunare,  zic cu smerenie: Cine are ochi de citit, să citească!

Domnul le aduce dinainte cheia pildei pornind de la sămânță care „este cuvântul lui Dumnezeu”. Nu exista nimic din ce compunea viața cotidiană a unui popor ce-și câștiga cu greu pâinea de zi cu zi ca sămânța. Firava și atotputernica sămânță. Belșugul ei, folosit deseori de Domnul Hristos ca imagine, putea duce la îmbogățiri care făceau să dispară măsura realității. Rodul ei binecuvânta casa și turma, aducea siguranța economică a unei familii, a unei cetăți ori a unui regat. Și chiar dacă tot rodirea ei putea fi pricină de înrobire de către Imperiul Roman, precum și era în momentele acelea, tot belșugul ei aducea pacea. Căci orice fiară socială, hrănită, mulțumită fiind, e mai ușor de acceptat. Nu! Domnul nu alege sămânța fără această conotație largă și o face, ca de obicei, dumnezeiește. 

Patru sunt ipostazele căderii seminței. Cea de lângă drum ce pare pierdută pentru semănător, dar nu din lipsa sa de hărnicie, ci pentru că lucrătura diavolului e mai productivă decât osârdia sa. Oamenii seminței de pe lângă drumul credinței sunt oameni inteligenți, dar privesc cuvântul lui Dumnezeu ca o pierdere de timp față de cultura și știința lor. Se socotesc, prin ispită, deasupra sau deoparte de astfel de cuvinte și de la o vreme, dinaintea morții măcar, frica îi face să se gândească la cuvântul mântuirii. Dar mândria, ipostasul iadului, nu le îngăduie pocăința. Unii chiar scriu cărți, epatează ca filosofi ori comentatori spirituali în încercarea de a le trece frica, dar nu acolo este soluția. Când nu crezi în Înviere ca realitate, nu ai cum construi, din mintea ta, un echivalent al nădejdii și al dragostei pe cât cuprinde Învierea. Nu poate fi înlocuită de nimic omenesc. 

Cel de-al doilea ipostas surprins de Mântuitorul prin pilda Sa este al „căldiceilor fricoși”, cum avea să-i numească Sfântul Ioan Evanghelistul în Apocalipsă. Aud cuvântul, se entuziasmează, bat din palme deseori, sunt zgomotoși. Dar zgomotul lor nu rodește în liniștea ascultării depline a cuvintelor mântuirii. Ba mai mult. Domnul Hristos ne spune că ei cred până la o vreme, dar la vreme de încercare se leapădă. Cuvânt dur împlinit însă sub ochii noștri. Sunt creștinii lui „nu-i chiar așa”, care schimbă Evanghelia în funcție de neputințele lor. Trag textul cuvântului dumnezeiesc la nivelul de înțelegere a minții lor și nu fac niciun efort ca să fie ai Evangheliei, ci fac din ea simplu cadru să propună lumii și celor dispuși să-i asculte propriile lor gânduri. 

Mai grea pare icoana sămânței căzută între spini. Spinii-grijă, spinii-obsesie, spini-frustrare care sufocă bucuria de a fi ai lui Dumnezeu. Griji, bogăție și plăcerile vieții. Un fel de înțepenire a seminței într-un calup de rășină idealistă, din care nu mai răzbate viața, ci doar imaginea cu niște semințe fără rod. Un soi de înțepenire care place deseori în sufletul pierdut. Mai mult decât orice dinamizare spre Împărăție. 

Finalul pildei ne învață că pământul bun sunt cei care, cu inimă curată și bună, ascultă cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare (Luca 8, 15). Exemplele erau acolo, sub ochii lor. Iar femeile pe care le-am enumerat (Luca 8, 2-3) aveau să rodească într-atât în inima lor curățită de păcat și aprinsă de răbdare, că se vor înveșmânta de-a pururi în haina Învierii Domnului Hristos o lume tăcută și tristă. Și le datorăm deschiderea propriilor noaste inimi în răbdare și în  bine. 

Pilda aceasta mai are o înțelegere pe care o simțim în fiecare zi. Uneori credința e tăcută, ascunsă după un zâmbet. Refuzând gălăgia și judecarea aproapelui. Cuvântul Domnului rodește numai acolo unde e senin în inimă. Acolo nicio furtună nu poate învinge dulceața zorilor zilei a Opta! Cea neînserată și fără de sfârșit!