În toată această criză/ pandemie ‒ dincolo de restricții, atacuri mediatice, presiuni de tot felul ‒, s-au deschis și multe oportunități pentru comunicatorul creștin. Vrând, nevrând, jurnaliștii au trebuit să se aplece asupra unor aspecte din viața Bisericii, cum ar fi: Sfânta Liturghie, slujitorii de la altar, lumina de Paști, pâinea sfințită, spovedania, Împărtășania (cu lingurița comună!) etc. Cel mai uimit am fost să urmăresc o dezbatere aprinsă cu privire la înțelesul odovaniei pe un post de televiziune recunoscut pentru faptul că promovează mai degrabă atitudini anticlericale! Alături de semnificația acestui termen liturgic, s-a mai clarificat în presă și un aspect mai puțin știut, anume acela că noi prăznuim în fiecare duminică Învierea Domnului, că aceasta, și nu altă zi din săptămână, este Ziua Domnului (dies Dominica). Din păcate (sau din fericire!), se anunță o perioadă în care multe alte lucruri specifice vieții Bisericii vor fi invocate în discuțiile publice. Important e să folosim acest prilej pentru a aduce clarificări și chiar pentru a face „cateheză” jurnaliștilor și publicului.

Mai ales după 1 iunie, se vor amplifica discuțiile cu privire la Sfânta Împărtășanie. Așa cum s-a menționat în luările de poziție oficiale, asupra modului cuminecării cu Sfintele Taine nu se poate pronunța decât Biserica. Și sunt dezbateri extrem de interesante în interior pe această temă, unele purtate chiar în mediul online. Faptul că în această perioadă „de alertă” credincioșii pot participa la Sfânta Liturghie, dar nu se pot împărtăși, a adus multă durere. Dar a și trezit multe conștiințe adormite. Am scris și vorbit adeseori în anii trecuți despre cât de important este ca, având pregătirea necesară, cu spovedanie și cu zdrobire de inimă, credincioșii să se și împărtășească la Liturghia la care participă. Am spus și că, în timp, vor rămâne în biserici doar cei care au conștiință euharistică. Nu puține au fost vocile care au încercat să mă tempereze. Cel mai adesea mi se dădea exemplul unor zone din Grecia în care ortodocșii se împărtășesc la fiecare Liturghie, dar nu se mai spovedesc cu anii. Ca și cum nu suntem în stare să ținem „calea împărătească”, ci e musai să cădem dintr-o extremă în alta. Dacă ar fi să aplic modul acesta de gândire, ar trebui, spre exemplu, să nu mai îndemnăm credincioșii să țină posturile, de frica de a nu exagera unii cu postul negru și de a muri pe capete, de epuizare.

M-am bucurat să văd preoți care, în contextul în care ne aflăm, au realizat ce caraghios ‒ ca să nu spun altfel ‒ este cel ce adresează, în Liturghie, credincioșilor chemarea: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!”, dar se întoarce apoi către Sfânta Masă fără ca măcar pe unul dintre cei prezenți la slujbă să-i cuminece. Dar m-a durut să constat că încă mai sunt conștiințe amorțite sau amăgite, care consideră că este normal să slujești Sfânta Liturghie, uneori cu sute de credincioși prezenți, și să fii singurul care se împărtășește.

Sper să ne trezim la timp și să înțelegem cât de important este ca Sfânta Liturghie să includă și împărtășirea credincioșilor (desigur, a celor ce se pot apropia în bună rânduială). Nu avem ceva mai de preț pe acest pământ, nu ne poate susține pe drumul mântuirii nimic altceva decât Euharistia. Cu ani în urmă, la finalul unei predici, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania descria celor prezenți o frescă mai puțin cunoscută, ce poate fi admirată în pridvorul bisericii bolniță a Mănăstirii Hurezi (1696), ctitorită de Doamna Maria, soția Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu. Ea înfățișează corabia Bisericii, cu Domnul Hristos la cârmă, cu Sfinții Apostoli Petru și Pavel stând la prora, cu monahi cuvioși vâslind. Pe marginea apei sunt tot soiul de ereziarhi (adică cei ce au scornit ereziile) care vor să abată corabia de la drumul ei, trăgând de ea cu niște cârlige. În mijlocul corabiei se află prestolul înconjurat de ierarhi și preoți. Ca pe orice Sfântă Masă din biserici, în mijlocul acestui altar este zugrăvit Chivotul ce adăpostește Sfintele Taine. În partea din dreapta jos a acestei fresce se află Mahomed, stând pe dinții de jos ai unui balaur, având o săgeată întinsă în arcul pe care-l ține în mână. Uimirea Mitropolitului Bartolomeu a fost să constate că ținta acestei săgeți nu este Iisus Hristos, ci Chivotul ce conține Trupul și Sângele Său.

Cu alte cuvinte, lupta tuturor păgânilor nu este și nu va fi (neapărat) împotriva Persoanei Domnului Iisus Hristos. Unii chiar acceptă existența sa istorică și înălțimea învățăturilor Sale. Sunt și alții care Îl mărturisesc ca Domn și Mântuitor, autointitulându-se creștini. Însă lupta este și va fi una împotriva Jertfei Sale reale, sfințitoare (voi scrie despre aceasta într-unul dintre articolele viitoare, explicând de ce este atât de important să fim părtași ai acestei Sfinte Jertfe). Adevărații ucenici ai Fiului lui Dumnezeu sunt cei care mărturisesc că Euharistia este în mod real Trupul și Sângele Domnului. „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6, 53).

Mitropolitul Neofit Cretanul (1738-1753) constata, cu multă durere, că păstoriții săi din Țara Românească nici măcar nu știau ce sunt spovedania și Împărtășania, ci doar luau în noaptea de Înviere o pâine stropită cu vin și sfințită, numită „paști”. Au trecut câteva secole și iată-ne iar obligați, dacă de bunăvoie nu am făcut-o, să luăm în discuție la modul cel mai serios rolul și importanța Euharistiei în viața fiecărui credincios. Corabia e aceeași, tot Domnul e la cârmă. Săgeata lui Mahomed poartă acum masca unor îngrijorări sanitare. Abia a pornit din arc. Cum ne va găsi impactul cu ea?