Suntem în Duminica Sfintei Cruci. Pe iconostas, în locașurile de cult, se așază la închinare o Cruce... înflorită. Un semn de primăvară duhovnicească în plină furtună de vorbe și nimicuri, de violențe și jigniri aruncate peste obrazul celor care și-au riscat și își riscă încă viața. Așa a fost mereu. Când tușa bate centrul și tribuna jocul propriu-zis. O Cruce înflorită e semn de susținere pentru vii și pentru morți. E semn de chemare la bucuria pocăinței. Pentru că la ce anume folosește o pocăință mânioasă și mâniată? Poate fi creștinul revanșard și nedrept cu efortul aproapelui? Poate. Dar iese din Har și se îndreaptă spre propria judecată.

O Cruce înflorită ne veghează efortul postirii. O cârjă aurită de grija Domnului Hristos de a înțelege suferința în Crucea Sa. Nu întâmplător cuvintele Sale, hrană de preț slujirii de azi, sunt rostite în acord cu ce săvârșise în acea zi. Capitolul 8 din Marcu, unde avem distins textul Duminicii acesteia, începe prin săturarea a patru mii (Marcu 8, 1-9) ca să nu se istovească pe drum. Domnul îi știe flămânzi și pe unii veniți de departe. Ucenicii, îngrijorați dar fără soluții, se întreabă cum e posibil ca cineva să poată sătura mulțimea. Sunt șapte pâini și puțini peștișori. Din ei Hristos satură. Dăruiește și satură. Și rămân șapte coșuri de rămășițe. Fuseseră mai mult decât îndeajuns. Așa și Crucea în miezul Postului Mare. Pare puțin, nu? Dar brațele sale sunt sprijin, curaj, motivare dulcii suferințe a postirii. Versetele ce urmează înmulțirii acesteia a pâinilor sunt dedicate unui dialog oarecum contradictoriu. Fariseii cer, sfădindu-se, semn de la Domnul Hristos. Cam cum facem noi mereu, cu tupeu de farisei atotștiutorii, să ne dea semn pe măsura așteptării noastre. Domnul tocmai dăduse semn. Înmulțirea pâinilor vestind Liturghia ce avea să fie iar acum și este. Dar fariseul tot fariseu. Voia ca Dumnezeu să-i răspundă lui, pe măsura semnelor ce le avea în portofoliul așteptării sale. Nu. Nu zâmbiți subțire, a înțelepți. Nu suntem mai atenți decât ei. În fond, continuarea capitolului ne-o dovedește, nici Apostolii nu par lămuriți. Bâjbâie având Lumina la îndemână. Grija pentru pâine – căci luaseră numai una la bordul corabiei – îi făcuseră să fie neatenți la sensul eshatologic pe care Domnul îl vestise prin săturarea mulțimilor. Uitaseră – și Domnul le-o reproșează frățește – de frângerea celor cinci pâini  (ori a celor șapte pâini) aproape de momentul tulburării lor. Parcă pentru a le vindeca orbirea lor vindecă pe orbul din Betsaida, unde ancoraseră (Marcu 8, 22- 26). Cu scuipatul Său și punerea mâinilor Sale. Semn de smerenie și putere, de pământ și cer.

Înainte de a-i îndemna să-L urmeze, răspunde întrebărilor ce-i frământă. Foamea, suferința și mesianitatea. Căci versetele 27-30 despre aceasta ne vorbesc. Și despre pătimirea Lui ca Mesia venit să ridice păcatele lumii (Marcu 8, 31). Era Cel Așteptat. Reacția lui Petru, care dojenește pe Iisus pentru cele rostite – să pătimească, să fie defăimat de bătrâni și arhierei și de cărturari, să fie omorât și după trei zile să învieze – mă duce cu gândul la orice om angajat într-o lucrare căruia acela ce-l angajează îi spune că prețul urmării proiectului este suferința și moartea. Hristos nu vorbește, așadar, despre o ucenicie în fotoliul nimic făcândului. Nici despre un soi de mântuire prin telecomandă. Atrage atenția asupra lucrării Sale împlinită numai pe măsura jertfei. Ori aici este cheia chemării Sale: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze...” (Marcu 8, 34). Ce caracter îți trebuie să împlinești o astfel de lucrare? Ce școală te pregătește pentru o astfel de slujire? Sau, gândind în măsura vremii de acum, ce salariu merită cineva gata să moară pentru profesiunea lui? Petru pare disperat. El, conducător de corabie, știe că nu poți să motivezi pescarii spunând: „Fraților trageți tare, munciți pe brânci că aici oricum nu este pește!” Ce nu vede Petru, și-i ia mult tare să o facă, ține de modul în care păcătuim noi față de Jertfa Mântuitorului. Nu. Nu ne cere să murim în locul Lui. Ci să acceptăm că vestirea lui din Betsaida, despre patima, moartea și învierea Sa este valabilă. Și este validată de propria urmare, de asumarea cu responsabilitate a darului Vieții Sale.

De aici drama clipei de astăzi în România creștină. Am idolatrizat propriile părerii despre bine și rău, despre sănătate și nesănătate. Credem gargarei doar pentru că este gălăgioasă. Și am uitat și că Domnul înmulțește pâinea și satură din Pâinea Lui și am uitat și că din scuipatul Lui ieșim cu vederea întreagă. Ne-am făcut idoli din propriile gâlceve și ținem să fim mereu fariseii care cerem semne. De cealaltă parte cei care au luat Crucea urmării lui Hristos. Care pătimesc, sunt scuipați și defăimați. Aruncați între bandele celor cu ifose de Mesia. Și care refuză să nu urce pe Cruce. Motivați cu propria lor moarte. Și care nu refuză misiunea de a muri pentru noi, deseori cu fiecare dintre noi.

În seara aceasta, copil din Ardeal, nu am cum să nu gândesc la Paștele fraților mei. Religioșii mozaici și cei creștini catolici alături de unitarieni – îmi pare – se ating de slava prăznuirii Dumnezeului Celui Viu. Creștinii ortodocși și greco-catolici suntem încă pe Calea Virtuților. Și adăstăm sprijiniți pe Cruce așa cum adastă cerul Ardealului pe Troițele ce ne vădesc munții. Suntem toți în lucrarea duhovnicească a mântuirii. Dacă suntem toți în slujbă, atunci de unde furtuna de vorbe deșarte din jurul nostru? Cine nu își asumă Crucea poate vorbi în numele ei? Cine nu trăiește în efortul cunoașterii lui Dumnezeu poate vorbi despre faptul că-i este căutător? Nu. Nu cred. Cred că  e vremea să înceteze zgomotul de fond al vremii idolatre în care toți ne vrem conducători. Și să înțelegem că libertatea noastră e legată de chemarea Lui Hristos: „Oricine voiește să vină după Mine...” Nu. Nu putem merge după El purtând cu noi tot calabalâcul de ură și frustrare în care ne-am ascuns în ultimii ani. Putem merge doar lepădându-ne de noii înșine, de idolul ce ne curtează în fiece clipă și care, deloc întâmplător, are chipul nostru.

În mijlocul Bisericii Ortodoxe azi înflorește Crucea. Reînflorește lemnul Crucii ca semn că Primăvara Învierii se apropie. Să nu îngăduim să se depărteze prin iarna ce ne cotrobăie prin suflete. Fiți Cruci care aduc mai aproape Primăvara Învierii! Și nu lăsați să fie batjocorită suferința.

Sursa: tribuna.ro