Monahul Damian Ţâru se ferea de orice laudă, din partea oricui

3 Septembrie 2016 Monahul Damian Ţâru Pateric
 

Spunea ucenicul său că părintele Damian stătea la biserică întotdeauna în picioare, cu rugăciunea lui Iisus pe buze şi cu privirea în jos. Uneori, mai ales la slavoslovie, lăcrima. 

Un ieromonah din altă mănăstire a venit să cunoască pe bătrân şi să-i ceară cuvânt de folos. 

– Sfinţia ta eşti părintele Damian? întrebă el. Doream să te cunosc. Spune-mi, părinte, cum aş putea să învăţ şi eu rugăciunea lui Iisus

Bătrânul, însă, nu i-a dat nici un răspuns. Ci stătea cu privirea în jos, rezemat de masă. Atunci, preotul străin a ieşit scârbit din chilia lui.

Mai târziu, îl întrebă ucenicul: 

– De ce nu i-ai dat nici un răspuns părintelui, căci a plecat întristat de la sfinţia ta? 

– Părinte Nicodim, de cum a intrat la mine şi a început să mă laude, am simţit că duhul lui îndepărtează duhul lui Dumnezeu de la mine. De aceea am tăcut. 

Spunea iarăşi ucenicul său că părintele Damian stătea la biserică întotdeauna în picioare, cu rugăciunea lui Iisus pe buze şi cu privirea în jos. Uneori, mai ales la slavoslovie, lăcrima. 

Se spunea despre dânsul că, în timpul sinaxarului şi când se citea cuvânt de folos în biserică, bătrânul se apropia de strană. 

– Părinte Damian, ai venit să cânţi cu noi? îl întrebau ceilalţi. 

– Iertaţi-mă, fraţilor. N-am venit să cânt, nici să citesc, ci numai să aud cuvântul, că foarte mult mă îndulcesc de pătimirea sfinţilor mucenici şi cuvioşi. 

(Arhimandrit Ioanichie BălanPatericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 623-624)

De la același autor

Ultimele din categorie