Cateheză la Duminica Floriilor

Să ne sârguim, așadar, fraților, și noi, să ne sârguim, ca prin sinceră pocăință să uscăm smochinul, care este păcatul, ca să nu mai rodească încă în noi roada plăcerii ucigătoare, nici odrăslirile răutății și vicleniei, să mergem împreună să lucrăm viile, sufletele noastre, nici să mai îngăduim să rodească spinii patimilor, ci odrăslirile vieții prin pocăință și fapte bune, pentru ca pentru binecuvântate pricini să fim învredniciți de binecuvântarea binecuvântatului Lucrător, ca un pământ bun și roditor, când va fi vremea.

Cateheza a 11-a
A aceluiași la Duminica Floriilor și la smochinul cel uscat
și la săptămâna mare și îndemnuri de folos,

Bincuvintează, părinte,

Frați și părinți ai acestei vii dată de Dumnezeu și sădită de Hristos, lucrând-o până în a șasea duminică din post, am ajuns deja și până la palmier ale cărui ramuri ținându-le în mâini cu mlădițe de măslin și scuturându-le, lăudăm finicul cel adevărat Care a înflorit mila și Care ne-a deșertat nouă mila măslinului Său, care este milostivirea Lui naturală, și Care a zdrobit porțile morții și Care a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile. Pentru aceea și noi, împreună cu pruncii aceia bucurându-ne acum, aducem împreună cu ei laudă și zicem și noi: „Osana întru cei de sus, binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului” și „Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă, Osana întru cei de sus”, Mântuiește-ne pe noi Cel dintru înălțime.

Ajunși, așadar, fraților, cum spuneam până la acest finic, așezându-ne la umbra Lui, să ne odihnim și să ne sârguim a ne împărtăși din dulcele Lui rod „La umbra Lui am râvnit și am șezut, dulce este rodul Lui în gura mea”[1]. Să fugim, o, fraților de arșița cea pierzătoare a patimilor. Să fugim de sudorile faptelor rele. Să fugim de păcatul arzător dătător al focului celui veșnic. Să alergăm prin pocăință la umbra acestui finic. Să venim la via mântuitoarei pocăințe, ca să primim dinarul cel de care a fost vorba adeseori. Să venim la umbra odihnei sufletești. Căci aceasta fac și secerătorii și lucrătorii viei și orice lucrător asudat, fuge de arșiță, alergând înaintea pomului care-i stă înainte și prin umbra lui respinge arșița.

Pe aceștia, așadar, să-i imităm și noi în chip înțelegător și așezându-ne la umbra acestui finic, să ne odihnim, fiindcă și el, ostenindu-Se pentru mântuirea noastră, venind ieri în Betania, S-a odihnit – căci mergea pe jos venind din părțile Iordanului – și S-a odihnit acolo în ziua necazului Său: „Mă voi odihni”, zice, „în ziua necazului” Meu, întristându-Se și vărsând lacrimi pentru moartea prietenului Său Lazăr, „ca să mă urc la poporul” iudeilor, Ierusalimul „pribegiei Mele, fiindcă smochinul nu va mai rodi” moarte, precum în Adam și urmașii lui, nici nu va mai da din frunzele lui veșminte. Pentru aceea și smochinul acesta care Eu am binevoit să nu mai aibă rod la venirea Mea, nu mai vreau să rodească moarte și golătate. Căci a venit Viața și în Viață s-au îmbrăcat cei ce au fost botezați întru ea. Pentru aceea voi lua și smochinul, păcatul adică, și pe bună dreptate îl voi usca, tocmai ca să nu mai rodească prin plăcere moartea celor iubiți ai Mei, ci prin roade vrednice de pocăință să intre în viață iubitorii Vieții.

Să ne sârguim, așadar, fraților, și noi, să ne sârguim, ca prin sinceră pocăință să uscăm smochinul, care este păcatul, ca să nu mai rodească încă în noi roada plăcerii ucigătoare, nici odrăslirile răutății și vicleniei, să mergem împreună să lucrăm viile, sufletele noastre, nici să mai îngăduim să rodească spinii patimilor, ci odrăslirile vieții prin pocăință și fapte bune, pentru ca pentru binecuvântate pricini să fim învredniciți de binecuvântarea binecuvântatului Lucrător, ca un pământ bun și roditor, când va fi vremea. „Căci țarina când absoarbe ploaia ce se coboară adeseori asupra ei și rodește iarba folositoare celor pentru care a fost muncită, primește binecuvântarea de la Dumnezeu. Dar dacă aduce spini și ciulini se face netrebnică și blestemul îi stă aproape, iar la urmă focul o așteaptă”[2]. Și de ajuns despre acestea.

Căci Cel nepătimitor vine la patima cea de voie și Se silește să fie omorât pentru noi cu moarte dătătoare de viață.  Să ne omorâm și noi cu moarte pentru viață. Căci moare Acela ca să omoare moartea și pe noi să ne slobozească din moarte și stricăciune. „Să omorâm și noi mădularele noastre cele de pe pământ”, „adică desfrânarea, necurăția, pofta cea rea” și celelalte, precum poruncește dumnezeiescul Pavel. Hristos pentru păcatele noastre este predat la moarte: „Acesta păcatele multora a purtat”, zice Isaia, „și pentru păcatele noastre a fost dat la amară moarte”. Dar noi, măcar pentru noi înșine, să ne sârguim să dobândim viață, prin harul Aceluia și prin moartea Lui dătătoare de viață. Se apropie crucea Lui, moartea și îngroparea și Învierea cea dătătoare de viață. Veniți ca și noi, răstignindu-ne împreună cu El, să murim și, îngropându-ne cu El, să înviem cu El prin harul Lui. S-a apropiat, deja a venit Săptămâna Mare, întru care s-au săvârșit mari taine și fapte mai presus de minte în chip măreț și voit de Dumnezeu, pentru care se și numește, pe bună dreptate, Săptămâna Mare. Să ne sârguim și noi să facem mari fapte întru ea. Iar aceste mari fapte sunt: dragostea, postul, privegherea, rugăciunea curată, mărturisirea păcatelor, tăierea propriilor voiri, răbdare neiscoditoare, ascultare și viață curată în cuget smerit.  Căci cel ce este învrednicit să săvârșească acestea fie neîncetat, fie măcar în Săptămâna Mare aceasta, va fi învrednicit și el să săvârșească fapte mari și vrednice de Înviere. Se apropie Stăpânul casei, ca să răsplătească dinarul lucrătorilor viei Lui. Să lucrăm și noi cu tărie faptele viei, de care am pomenit mai sus, și vom lua și noi dinarul. S-a apropiat limanul dumnezeieștii Învieri. Să nu lăsăm în jos pânzele râvnei până ce nu vom ajunge în portul acesta și nu vom arunca ancora la țărmul lui. Dar fiindcă trebuie din pricina ostenelii privegherii să tăiem cuvântul nostru, ca să nu vă obosiți, iată deja îl întrerupem.

Căci în această Duminică strigă într-un glas profeții Sofonia și Zaharia, zicând: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci iată împăratul tău vine la tine drept și biruitor; smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei”[3]. Iar în săptămâna următoare un înger dumnezeiesc va aduce în chip strălucit femeilor mironosițe vestea cea bună, plină de bucurie, a Învierii, zicând acestora: „Nu vă temeți voi”, ci, ducându-vă, „spuneți ucenicilor” și lui Petru care plânge cu amar pentru lepădarea lui, că a înviat Domnul, „precum v-a zis vouă”. Și Domnul întâlnindu-Se cu ele le va spune: „Bucurați-vă” și ducându-vă, „spuneți fraților Mei să se ducă în Galileea și acolo Mă vor vedea” de a Cărui vedere ne rugăm să fim învredniciți și noi toți cu harul Lui, iar voi, răspunzând, să ziceți: Amin, fie, fie.

(Sfântul Neofit din Cipru, Cateheze monahale. Scrieri II)

[1] Cânt. cânt. 2, 3.

[2] Evr. 6, 7-8.

[3] Zah. 9, 9.

De la același autor

Ultimele din categorie