Predică la Duminica Sfintei Învieri a Domnului - Sfintele Paşti - Pr. Vasile Gordon (1)

În totală libertate, fiecare suflet poate să aleagă fie calea vieţii, fie a morţii. Poate să urmeze lui Hristos, Izvorul Vieţii, Care a spus despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan, 14, 6), sau, Doamne fereşte, satanei, care „de la început a fost ucigaş de oameni” (Ioan, 8, 44).

În anul mântuirii 1873 mitropolitul cărturar Filotei Vrienie a descoperit în biblioteca Sfântului Mormânt din Constantinopol un manuscris cu mai multe lucrări, între care una intitulată Didahia celor doisprezece Apostoli.

Importanţa ei istorică, dogmatică, morală şi liturgică este cu totul deosebită. Conţinutul se constituie, de la început, într-un avertisment ferm asupra celor două sensuri pe care omul, în libertatea lui, poate să-şi îndrepte paşii: spre mântuire, sau spre pierzare.

Primul capitol al Didahiei începe astfel: „Sunt două căi: una a vieţii şi una a morţii; şi este mare deosebirea între acestea!”. Apoi se adaugă explicaţiile, din care spicuim ceea ce credem că este esenţial: „CALEA VIEŢII este aceasta: mai întâi, să iubeşti pe Domnul Dumnezeu, Creatorul tău; al doilea, pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi toate câte voieşti să nu ţi se facă ţie, nu le face şi tu altora. Iar CALEA MORŢII este rea şi plină de blestem: ucideri, adultere, pofte, desfrânări, hoţii, idololatrii, vrăji, farmece, răpiri, mărturii mincinoase, făţărnicii, vicleşuguri, răutate, obrăznicie, lăcomie, neruşinare, îngâmfare. Iar cei care-şi poartă paşii pe această cale sunt prigonitori ai celor buni, urâtori de adevăr, iubitori de minciună; nu cunosc răsplata dreptăţii, nu se lipesc de bine, nici de dreapta judecată; nu priveghează spre bine, ci spre rău; bunătatea şi răbdarea sunt departe de ei; iubesc cele deşarte, umblă după mită, nu miluiesc pe sărac, nu suportă pe cei necăjiţi, sunt ucigaşi de copii, întorc spatele celui lipsit, asupresc pe cel în strâmtorare, sunt apărători ai bogaţilor şi judecători nelegiuiţi ai celor săraci, plini de tot păcatul”.

Am evocat descrierea acestor căi, acum, de Sfintele Paşti, pentru ca binevoitorii noştri ascultători să-şi întărească paşii întru străbaterea căii mântuitoare a vieţii şi să fie cu mare grijă a nu intra pe calea morţii, ducătoare la pierzare. Iar dacă cineva, ca om supus greşelii, a căzut în vreunul din păcatele înşiruite mai sus, să se străduiască a trece la înfăptuirea virtuţilor căii vieţii. Căci însuşi cuvântul „paşte” aceasta înseamnă: „trecere”.

În urmă cu aprox. 3500 de ani, în valea Nilului din Egipt, poporul evreu se găsea într-o grea robie, de peste 400 de ani. Prin voia Domnului ei au fost izbăviţi şi la plecare, au luat, între multe altele şi un cuvânt care - nu bănuiau ei atunci - va primi o consacrare deosebită.

Cuvântul minune era pasah şi desemna, în limba egipteană, sărbătoarea solstiţiului de primăvară, când soarele trecea din emisfera australă în cea boreală. Propriu-zis, pasah însemna trecere şi semnifica biruinţa luminii asupra întunericului. Cu oarecare transformare, evreii i-au zis pesah, tot cu înţelesul de trecere, adică trecerea lor prin Marea Roşie, de la robia egipteană la libertatea Ţării Făgăduinţei. Propriu-zis, trecerea de sub jugul robiei la bucuria libertăţii. Grecii au preluat cuvântul, zicându-i pasha; aproape la fel i-au zis şi latinii: pascha - pascae. De aici îl are şi limba română, paşti sau paşte, cuvânt sinonim cu înviere, adică trecere: de la moarte la viaţă, de la robia păcatului - prin jertfa şi învierea Domnului - la bucuria vieţii întru virtute.

În totală libertate, fiecare suflet poate să aleagă fie calea vieţii, fie a morţii. Poate să urmeze lui Hristos, Izvorul Vieţii, Care a spus despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan, 14, 6), sau, Doamne fereşte, satanei, care „de la început a fost ucigaş de oameni” (Ioan, 8, 44).

De vrea cineva să ştie în care dintre cele două căi se găseşte, să-şi cerceteze faptele. Fără a ne îngădui să fim judecătorii cuiva (căci Dumnezeu ne va judeca pe toţi), observăm cu îngrijorare cum aleg calea morţii nu numai cei ce se consideră atei, sau alţi semeni rătăciţi de la dreapta credinţă, ci chiar şi dintre aceia care se socotesc „ortodocşi”.

Mai trist, chiar unii dintre cei ce şi-au asumat responsabilitatea cârmuirii, fie din spectrul politic, fie din cel ecleziastic. Maşinaţiile pline de cinism ale unor partide politice şi violenţa vindicativă a câtorva greco-catolici sunt doar două din multele exemple ce s-ar putea da.

Tuturor acestora le amintim că deşi se mişcă, vorbesc, mănâncă etc., de fapt nu trăiesc cu adevărat. Sufleteşte sunt morţi. Lor li se potrivesc cuvintele Apocalipsei: „Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort!” (2, 1).

De aceea, trebuie să ştim că Paştele este atât sărbătoarea vieţii prin excelenţă, cât şi a chemării. O chemare spre dragoste faţă de credinţă şi neam, manifestată prin moralitate şi muncă cinstită.

O chemare pentru a trăi Sfânta Ortodoxie şi a mărturisi istoria nefalsificată a patriei. O chemare spre a discerne cu înţelepciune realităţile prezente: a deosebi grâul de neghină, lumina de întuneric, adevărul de minciună. Numai aşa salutul pascal, HRISTOS A ÎNVIAT - ADEVĂRAT A ÎNVIAT, poate fi simţit în inimă de cel care-l rosteşte cu buzele.

Numai aşa bucuria poate fi cu adevărat deplină, bucurie pe care o dorim tuturor enoriaşilor noştri!

De încheiere, adresăm şi în acest an, în chip deosebit, salutul creştin HRISTOS A ÎNVIAT, tuturor românilor risipiţi prin lume, cu dor şi dragoste de Ţara Mamă. Amin.

De la același autor

Ultimele din categorie