Nostalgia Raiului

Vieţile Sfinţilor

Nostalgia Raiului

    • Nostalgia Raiului
      Nostalgia Raiului

      Nostalgia Raiului

Nostalgia Raiului i-a măcinat sufletul. Sentimentul că a pierdut vederea lui Dumnezeu, odată cu căderea, îi crea o durere de nerăbdat. Cunoașterea vredniciei lui ca chip al lui Dumnezeu pe de o parte și cunoașterea nenorocirii stării de după cădere, pe de alta parte, l-au făcut să plângă nemângâiat, căutând să vadă iarăși pe chipul său „frumusețea cea după chipul lui Dumnezeu”.

Nostalgia Raiului i-a măcinat sufletul. Sentimentul că a pierdut vederea lui Dumnezeu, odată cu căderea, îi crea o durere de nerăbdat. Cunoașterea vredniciei lui ca chip al lui Dumnezeu pe de o parte și cunoașterea nenorocirii stării de după cădere, pe de alta parte, l-au făcut să plângă nemângâiat, căutând să vadă iarăși pe chipul său „frumusețea cea după chipul lui Dumnezeu”. Toate pentru el erau străine și fără interes, el însuși era străin de toate și pelerin, neîncetat nostalgic al brațelor părintești pierdute. „Când mă voi duce și eu la ale mele? Când mă voi întoarce? Eu, fiind oarecând fiul unui mare împărat care avea țară și popor pe care numai aceia o cunoșteau, câți erau în stare să o vadă și numai atât cât le era cu putință a vedea. Bogăție avea cu totul nepovestită, pe care ochiul la pământ târâtor nu a văzut-o niciodată și urechea iubitorului de lume nu a auzit-o și la inima omului dobitocit de patimi sau iubitor de plăceri nu s-a suit câtuși de puțin[1]. Iar eu de toate acestea depărtându-mă în chip nenorocit și rob făcându-mă, și fiind dus cu sila în țară depărtată și săracă, mult truditoare, rea și necăjită foarte, și mult chinuită și îndurerată, puțin a lipsit să fie și necurată, cum nu trebuie oare să suspin pentru această mare și cumplită nenorocire a mea? Oare nu mi se cuvine mie să-mi amintesc neîncetat de marele și bunul și Sfântul acela Împărat și Tată și de curata și sfânta și cu totul luminoasa aceea patrie și de țara aceea și de sfânt poporul meu, și de negrăita mea bogăție, și de viața neostenitoare, și de toate celelalte bunătăți pe care mi le-a adunat acolo Împăratul meu cel bogat în daruri și Tatăl? Oare nu mi se cuvine mie să port acestea toate în minte și să mă tânguiesc laolaltă cu aceia care își plâng patria lor cea pământească și împreună cu ei să rostesc cuvintele lor și să spun:

Când mă voi duce și eu la ale mele? Când mă voi întoarce?
Că cel străin de-a pururi se-ntristează, străinul pururea plânge,
Străinul pururea se tânguiește și mângâiere nu are.
De aceea pururea mă întristez, de aceea pururea plâng
De aceea pururea mă tânguiesc în lumea aceasta străină
și doresc să mă întorc în vechea patrie....
Suflete al meu ridică-te, dar, din robie
Și strigă la Împăratul care pretutindenea este
Cel ce dă cununa și plinitorul a toată dreptatea,
rupe legăturile mele și surpă zidurile
Trântește la pământ pe temniceri și izbăvește-mă ca un Stăpân
Condamnă pe tiran ca pe-un nedrept cu totul
Precum odinioară l-ai condamnat în temnița iadului
Și pe strămoșii noștri și pe toți sfinții
Luându-i, i-ai statornicit în vechea patrie
Și pe noi ne cheamă la Tine din străinătate
să nu ne depărtăm cu totul și să ne înstrăinăm mai mult
Că cel străin de-a pururi se-ntristează, străinul pururea plânge,
Străinul pururea se tânguiește și mângâiere nu are.
Iar cei ce au plecat la Tine din străinătate
de multă bucurie se vor umple și de veșnică slavă
de-a cerurilor Împărăție, lumina neînserată,
dulcea petrecere și viață făr’de moarte.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Sfânta Mare Mănăstire a Vatopedului, Sfântul Munte, 1988)

[1] I Cor. 2, 9.

Citește despre: