Viaţa Sfântului Cuvios Varsanufie de la Optina

Sfântul Varsanufie, ca toţi părinţii de la Optina, a dobândit darul înaintevederii şi al tămăduirii bolilor fizice şi psihice ale oamenilor. Unul dintre fiii săi duhovniceşti, monahul Inocent Pavlov, îşi aminteşte cât de înfricoşat a fost la prima sa spovedanie la Părintele Varsanufie care ştia şi cele mai ascunse gânduri ale lui, amintindu-i chiar şi de lucruri şi persoane pe care el le uitase demult...

Pavel Ivanovici Plihankov, fiul lui Ioan şi Natalia Plihankov, s-a născut în oraşul Samara în 5 iulie 1845. Mama i-a murit pe când era încă prunc şi tatăl său s-a recăsătorit pentru ca fiul lui să aibă o mamă. Deşi severă cu el, mama vitregă i-a fost ca o adevărată mamă şi copilul a îndrăgit-o mult.

Ca descendent al cazacilor din Orenburg, Pavel s-a înrolat în armata cadeţilor din Polotsk. Şi-a completat studiile la Şcoala Militară din Orenburg devenind ofiţer. Mai târziu a terminat şi Şcoala de Ofiţeri Cazaci din Petersburg, primind serviciu în districtul militar din Kazan şi, în cele din urmă, devenind colonel.

Odată, bolnav de pneumonie, Pavel simţea că nu mai are mult de trăit. L-a rugat pe subofiţerul sanitar să-i citească din Sfânta Evanghelie şi şi-a pierdut cunoştinţa. Atunci a avut o vedenie în care parcă cerurile s-au deschis şi el s-a înfricoşat de acea lumină puternică. Întreaga sa viaţă cu toate păcatele i-a trecut prin faţa ochilor şi l-a cuprins un sentiment de pocăinţă. Atunci o voce i-a spus să meargă la Mănăstirea Optina, dar doctorii nu au crezut că îşi va reveni. Sănătatea i s-a îmbunătăţit şi colonelul a vizitat Mănăstirea Optina. În august 1889 stareţ la Optina era Sfântul Ambrozie (10 octombrie), care l-a sfătuit pe Pavel să-şi pună în bună orânduială treburile lumeşti. După alţi doi ani Sfântul Ambrozie i-a dat binecuvântare să rupă orice legătură cu lumea şi să vină la Optina în trei luni.

Nu i-a fost uşor colonelului să lase serviciul militar în numai trei luni şi avea multe ispite cu această ascultare, deoarece i s-a propus o promovare la rangul de general, cerându-i-se să-şi amâne retragerea din armată. Unii chiar au încercat să-i găsească o soţie, luând în derâdere hotărârea lui de a se călugări. Chiar în ultima zi a celor trei luni şi-a terminat de rezolvat problemele şi s-a întors la Optina. Deja Sfântul Ambrozie era pus în sicriu în biserica mănăstirii.

Sfântul Anatol I (25 ianuarie) a urmat Sfântului Ambrozie ca stareţ al mănăstirii şi l-a trimis pe Pavel sub ascultare la Ieromonahul Nectarie (29 aprilie), ca ucenic şi coleg de chilie. În 1892 a fost acceptat ca novice şi un an mai târziu a fost tuns rasofor. În cei zece ani care au urmat, rasoforul a trecut prin diferite stagii ale vieţii monastice, fiind hirotonit diacon (1902) şi preot (1903). Călugărul Pavel a primit în secret schima în decembrie 1900, datorită unei boli grave. Când a fost întrebat ce nume doreşte, el a răspuns că nu are importanţă. Atunci i s-a dat numele de Varsanufie în cinstea Sfântului Varsanufie al Tverului şi Kazanului (11 aprilie). Deşi s-a făcut bine, nu a primit mantia până în decembrie 1902, după slujba Sfintei Liturghii în care s-a descoperit că fusese tuns pe patul de boală.

La 1 septembrie 1903 monahul Varsanufie a primit ascultarea să îl ajute pe Părintele Iosif, egumenul schitului, la îndrumarea duhovnicească a fraţilor şi surorilor Mănăstirii Shamordino.

La începutul războiului ruso-japonez din 1904, călugărul Varsanufie a fost trimis în Orient ca preot militar, având misiunea de a îngriji soldaţii răniţi. După terminarea războiului în august 1905, Sfântul Varsanufie s-a întors la Optina, pe 1 noiembrie al aceluiași an.

Părintele Iosif fiind prea bătrân şi slăbit ca să mai poată îngriji de problemele mănăstirii, Sfântul Varsanufie a fost numit egumen în locul său, restabilind în scurt timp ordinea, disciplina, plata datoriilor, repararea clădirilor, şi altele asemenea, în toate împletind stricteţea cu grija părintească şi blândeţea pentru toţi cei aflaţi sub îndrumarea lui.

Sfântul Varsanufie, ca toţi părinţii de la Optina, a dobândit darul înainte-vederii şi al tămăduirii bolilor fizice şi psihice ale oamenilor. Unul dintre fiii săi duhovniceşti, monahul Inocent Pavlov, îşi aminteşte cât de înfricoşat a fost la prima sa spovedanie la Părintele Varsanufie care ştia şi cele mai ascunse gânduri ale lui, amintindu-i chiar şi de lucruri şi persoane pe care el le uitase demult. Sfântul i-a vorbit blând, spunându-i că Dumnezeu i-a îngăduit să vadă acelea despre el. „Cât trăiesc eu, să nu spui la nimeni despre cele ce ai văzut, dar după moartea mea poţi să povesteşti şi altora”, îi spuse sfântul.

Sfântul Varsanufie iubea cărţile duhovniceşti, îndeosebi Vieţile Sfinţilor. El obişnuia să spună că aceia care citesc cu evlavie din acele cărţi vor avea multe de câştigat. Mai spunea că multe întrebări ale vieţii noastre îşi află răspuns în vieţile sfinţilor, pentru că ele ne învaţă cum să trecem peste greutăţi, cum să ne păstrăm credinţa lucrătoare, să luptăm împotriva vrăjmaşului şi să ieşim victorioşi. Deşi Vieţile Sfinţilor erau la îndemâna oricui, părintele se întrista când auzea că mulţi nu le-au citit.

Sfântul Varsanufie pomenea mulţi sfinţi în pravila sa zilnică, şi nu întâmplător. Fiecare sfânt, explica el, avea un rol anume în viaţa lui. Dacă, de exemplu, se întâmpla ceva important într-o zi, căuta să vadă ce sfinţi se prăznuiau atunci, după care îi pomenea în fiecare zi. Mai târziu a observat că în ziua praznicului lor sfinţii îl păzeau de necazuri şi primejdii. În 17 decembrie 1891, praznicul profetului Daniel şi al celor cei trei tineri sfinţi, a plecat din Kazan şi nu s-a mai întors. În acea zi s-a hotărât să moară lumii şi sfântul a simţit atunci că Dumnezeu l-a izbăvit dintr-un cuptor de patimi, la fel ca şi pe cei trei tineri izbăviţi din cuptorul de foc pentru că nu s-au închinat idolilor. Bătrânul a fost convins că a plecat din lume nevătămat pentru că nu s-a închinat desfrâului, mândriei, lăcomiei şi altor idoli.

Prin 1908, Sfântul Varsanufie părea să se îmbolnăvească tot mai des, vorbind tot mai mult despre clipa despărţirii de această lume. În aprilie al aceluiaşi an, cineva i-a trimis un pachet în care se afla marea schimă. Călugărul Varsanufie şi-a dorit de multă vreme să fie tuns în schima mare înainte de a muri, dar nu a spus acest lucru nimănui în afară de arhimandrit. De aceea, a văzut în aceea un semn că se va duce la Domnul.

Într-o noapte de iulie 1910, părintele s-a simţit atât de rău, încât a trebuit să iasă din biserică în timpul privegherii şi să se întoarcă la chilia lui. În dimineaţa următoare nu mai putea sta singur pe picioare. În acea noapte a fost tuns în schima mare.

Însă mila lui Dumnezeu l-a învrednicit cu zile şi părintele şi-a revenit. Dar la mănăstire au apărut alte probleme. Călugării noi care veneau erau majoritatea din medii duhovniceşti mai relaxate şi nu înţelegeau sfinţenia monahismului sau noţiunea de duhovnic, astfel încât aceştia au început a cere reformă şi schimbare în cadrul mănăstirii. Ei urmăreau poziţii în posturi de conducere şi să închidă schitul. Din cauza numeroaselor plângeri ale fraţilor nou-veniţi, Sfântul Varsanufie a fost mutat ca egumen la Mănăstirea Golutvinsky. Când a sosit la noua mănăstire, sfântul a găsit totul în paragină. Cu toate acestea, nu şi-a pierdut râvna şi curând mănăstirea şi-a redobândit suflul duhovnicesc. Veneau tot mai mulţi oameni auzind că acolo este un părinte venit de la Optina, ameliorându-se astfel şi problema financiară. Dar pe fraţii care se împotriveau regulilor din mănăstire a trebuit să-i îndepărteze.

La începutul lui 1913, Sfântul Varsanufie s-a îmbolnăvit din nou şi l-a rugat pe Mitropolitul Macarie al Moscovei să-i dea binecuvântare să se retragă la Optina, dar n-a fost să fie. Sfântul s-a dus la cele sfinte în ziua de 1 aprilie, iar trupul i-a rămas la biserica din Golotvino până în 6 aprilie (care a fost şi Sâmbăta lui Lazăr). După slujbă moaştele au fost trimise cu trenul la Optina, pentru a fi îngropate acolo. Trenul a ajuns în gara Kozelsk în 8 aprilie, iar sicriul a fost purtat de cler până la Optina.

Ultimele din categorie