Căci, după a Sa rânduială, sloboade Dumnezeu spre suflete încercarea prin multe feluri de ispite şi de suferinţe, ca să fie arătat cel ce iubeşte pe Dumnezeu. Că fără porunca lui Dumnezeu nici un fir de păr din capul nostru nu va pieri.

De aceea nu voieşte Dumnezeu să fie omul fără cazne nici o zi, fiindcă ştie că fără acestea nu se poate mântui. Căci a zis: în toate lucrurile se cade a alerga pe calea cea strâmtă şi cu nevoinţe.

La toată fapta bună vine ispită, fie înainte, fie pe urmă. Darul Sfântului Duh nu se dă fără ispitire şi nici nu este după Dumnezeu ceea ce se face fără încercare, prin asuprire, prin necaz sau prin orice fel de nevoie. Că nu este fericit cel ce face fapta bună cu anevoie, ci cel care primeşte răutăţile cele grele şi cumplite pentru Domnul, cu bucurie şi mulţumită.

Că pe cel pe care îl iubeşte Dumnezeu, negreşit îl şi pedepseşte. De vreme ce foarte folosesc suferinţele celui ce le rabdă fără tulburare, cu bucurie şi cu mulţumită, pentru Domnul Dumnezeu, să răbdăm, dar, cele izvorâtoare de lacrimi, cele cumplite şi grele, pentru împărăţia cerurilor şi pentru viaţa veşnică.

(Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski, Crinii ţarinii, p. 20)