Atât timp cât suntem în viaţa aceasta, supuşi stricăciunii şi morţii, nu trebuie să contenim lupta cu patimile.

Prin urmare, chiar cel care a biruit „aproape toate patimile” va mai fi războit totuşi de doi draci: „Dintre aceştia, unul supără sufletul, ducându-l de la multă iubire de Dumnezeu la o râvnă nelalocul ei, încât acesta nu mai vrea să placă şi altul lui Dumnezeu, afară de el”. Cu alte cuvinte, acest fel de drac împinge sufletul către un zel nepotrivit, de a atinge desăvârşirea el singur şi nimeni altul, de a-I fi bineplăcut Domnului, el singur şi nimeni altcineva.

„Iar celălalt [drac] supără trupul, stârnindu-l printr-o anumită aprindere spre pofta împreunării.” Dumnezeu îngăduie această ispitire, deoarece „când vede Domnul pe vreun nevoitor înflorind bogat în mulţimea virtuţilor, îl lasă să fie întinat de acest drac, ca să se socotească pe sine mai nevrednic decât toţi oamenii din viaţă” - şi astfel, prin smerenie şi umilinţă, să-şi câştige mântuirea: „Cu primul drac ne vom lupta folosind multă smerenie şi dragoste, iar cu al doilea, prin înfrânare, nemâniere şi gândire adâncă la moarte. Simţind astfel neîncetat lucrarea Duhului Sfânt, ne vom ridica şi deasupra acestor patimi, întru Domnul”. (Sfântul Diadoh al Foticeei)

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: Știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 340)