Când inima Domnului se unește cu inima omului ‒ frica cea bună de Dumnezeu
Când ne temem de Dumnezeu cum se cuvine, cu credință și cu dragoste, ne facem moștenitorii vieții Sale, precum cântăm în Prochimenul Mare: „Dat-ai moștenire celor ce se tem de Numele Tău”.
Frica lui Dumnezeu nu are hotar pe pământ. Iar când ne temem de El cum se cuvine, cu credință și cu dragoste, ne facem moștenitorii vieții Sale, precum cântăm în Prochimenul Mare: „Dat-ai moștenire celor ce se tem de Numele Tău”. Avem nevoie de frica lui Dumnezeu, așa cum avem nevoie și de mustrarea Lui, pentru ca duhul nostru să ardă neîncetat de dragostea Sa, iar viața Lui să devină a noastră nu numai aici pe pământ, ci și în veacul viitor.
Dreptul din credință va fi viu, iar noi vom fi numărați împreună cu drepții numai dacă vom reuși să păstrăm până la sfârșit minunea unirii noastre cu Hristos. De asemenea, ne putem numi drepți atunci când credința noastră, care de acum „este lucrătoare prin iubire desăvârșită” (Galateni 5, 6), adâncește zi de zi cunoașterea și dragostea noastră față de Dumnezeu. Atunci inima Domnului se unește cu inima omului pentru veșnicie și omul cântă o cântare pururi nouă Stăpânului și Izbăvitorului său. Astfel „săvârșim sfințenie în frica lui Dumnezeu” (II Corinteni 7, 1) și împlinim scopul pentru care El ne-a adus din întunericul neființei la viață și la cunoașterea Lui.
(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Adu-ți aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieții duhovnicești în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iași, 2015, p. 95)