În Aghiologie și dreptul bisericesc ortodox, prin canonizare se înțelege actul prin care Biserica recunoaște, mărturisește și rânduiește pe mărturisitorii dreptei credințe, adormiți întru Domnul, în rândul sfinților, venerându-i apoi, pe temeiul învățăturii sale dogmatice. Termenii a canoniza, canonizare au fost preluați în teologia ortodoxă din cea apuseană, în care s-au întrebuințat formele canonisare, canonitatio și canonizare, canonzatio. Din istoria Bisericii și istoria vieților sfinților reiese că încă din zilele de început ale creștinismului credincioșii și clerul diferitelor comunități creștine păstrau o riguroasă evidență, întocmind liste de sfinți, comunicându-le apoi altor centre bisericești, din Răsărit sau de la Apus. Aceste liste se alcătuiau pentru ca Biserica sa-i pomenească pe sfinți, înălțându-le rugăciuni ca unor mijlocitori ai darurilor dumnezeiești pe lângă tronul Preasfintei Treimi. Cataloagele Sfinților sau Martirologiile (actele martirice) au fost alcătuite ținându-se cont de ziua morții lor. Ele cuprind - pe lângă numele și ziua trecerii lor în veșnicie - faptele, minunile, suferințele, împrejurările morții și învățăturile sfinților. Tot în Martirologii au fost trecuți și sfinții mărturisitori, Sfinții Apostoli, sfinții Vechiului Testament, cuvioșii părinți, eroii vieții monahale, făcătorii de minuni, Sfinții Părinți și marii dascăli și ierarhi ai Bisericii, luptătorii pentru dreapta credință. În Martirologii găsim diferite însemnări privitoare la ziua morții martirilor - serbată ca zi a proslăvirii lor de către Domnul, zi a nașterii lor în ceruri. Întrucât numărul sfinților înscriși în Martirologii a crescut de-a lungul vremii, cuprinsul acestora a fost rezumat, ajungându-se astfel la calendarele creștine folosite azi în întreaga Biserică. Există, deci, două feluri de Martirologii: mari sau propriu zise și mici sau calendare.

Pe lângă moartea mucenicească, se mai poate vorbi despre o serie de dovezi sau semne ale sfințeniei; dintre ele, amintim: mărturisirea neînfricată a dreptei credințe în fața oricărei ispite sau amenințări care ar provoca moartea, exilul, închisoarea sau alte chinuri îndurate cu bărbăție; viața sfântă, curată, plină de faptele milei trupești, arătând cel mai înalt grad de trăire morală și religioasă. Pe cei ce trăiesc în acest chip Dumnezeu îi proslăvește cu daruri sau puteri supranaturale, ei săvârșind minuni încă în viață sau după moarte. Înfăptuirea minunilor constituie cel de-al patrulea semn al sfințeniei. Al cincilea îl reprezintă lupta de apărare a dreptei credințe purtată de fiecare credincios, pe măsura puterilor sale. Toate aceste semne ale sfințeniei Biserica le consideră rezultatul curăției morale a mărturisitorului lui Hristos și al tăriei credinței sale. De aceea și puterea credinței și ortodoxia ei constituie un semn al sfințeniei, ba chiar temelia și izvorul tuturor semnelor sfințeniei, putere ce zămislește și descoperă sfințenia vieții trăite de Hristos. Alături de acestea, se numără și nestricăciunea trupului după moarte, însoțită de darul de a săvârși minuni prin el.

Iată, așadar, în câteva cuvinte, temeiurile în baza cărora o sumedenie de fii și fiice ale Bisericii Ortodoxe au fost așezați în rândul sfinților. Altfel spus, „candidații” la canonizare trebuie să îndeplinească niște condiții de fond: ortodoxia neîndoielnică a credinței, ortodoxie păstrată până la moarte, fie în tot timpul vieții, fie din momentul îmbrățișării credinței ortodoxe; proslăvirea lui de către Domnul, cel puțin prin unul din următoarele daruri: puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credință, puterea de a-și închina viața celei mai desăvârșite trăiri morale și religioase, puterea de a săvârși minuni în viață sau după moarte, puterea de a apăra și sluji cu devotament credința și Biserica Ortodoxă. O ultimă condiție de fond ar fi răspândirea miresmei de sfințenie după moarte și confirmarea acestuia, prin cultul spontan pe care îl acordă credincioșii, numărându-1 în rând cu sfinții. Acest cult poate fi organizat sporadic, manifestându-se printr-o cinstire simplă, ori prin manifestări largi, susținute de mase mari de credincioși, așa cum se întâmplă, de altfel, în cazul părintelui Arsenie Boca.

Existența condițiilor de fond îndreptățește autoritatea bisericească să procedeze la actul de canonizare; însă, pe lângă condițiile de fond, mai trebuie respectate o seamă de rânduieli de natură rituală constând în acte formale de săvârșit cu ocazia canonizării solemne: instituirea de către Sfântul Sinod a comisiei de studii și investigații pentru cercetarea și constatarea existenței condițiilor de fond; întocmirea și prezentarea în soborul Sfântului Sinod al raportului comisiei de studii și investigații; aprobarea de către Sfântul Sinod al bisericii autocefale respective a raportului de studii și investigații; hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii autocefale respective de a încuviința cultul noului Sfânt și de a proceda la canonizarea solemnă; întocmirea vieții și a canonului Sfântului și aprobarea lor de către Sfântul Sinod; înfățișarea elementelor iconografice sau a icoanei sfântului și aprobarea ei de către Sfântul Sinod; fixarea tipicului de observat la săvârșirea solemnă a canonizării, precum și a zilei în care se va săvârși acest act; în fine, întocmirea de către Sfântul Sinod a unui act sinodal cuprinzând hotărârea de așezare în rândul sfinților, instituirea cultului public bisericesc, general sau local, fixarea zilei de sărbătoare a sfântului, trecerea lui în calendarul bisericesc (sinaxar) și a slujbei lui în cărțile de ritual și orânduirea ca anumite biserici să poarte de atunci înainte hramul sfântului respectiv.

Dea Bunul Dumnezeu să se bucure fiii Bisericii noastre dreptmăritoare de tot mai multe astfel de slujbe de canonizare, ca rod al prezenței și lucrării Duhului Sfânt în Ortodoxia românească.