Zis-a un bătrân oarecare: „Fiilor și fraților, să înțelegeți și să știți toți aceasta: că niciuna dintre faptele cele bune nu este așa de iubită și de plăcută lui Dumnezeu, ca atunci când mulțumește omul întru scârbe.

Și nu se bucură Dumnezeu de alta mai tare, decât atunci când cineva rabdă bucuros orice fel de scârbe i s-ar întâmpla lui (cum este de pildă boala, clevetirea pe nedrept sau prigonirea și alte necazuri).

De asemenea, și de la cel care este bolnav cu trupul său, nu cere Dumnezeu post și înfrânare de mâncare și băutură sau altă osteneală și nevoință a trupului. De la el cere Dumnezeu numai multă milă și rugăciune duhovnicească și să-i fie mintea lui pururea la Dumnezeu, iar postul și osteneala trupească le face omul pentru domolirea zburdăniciunilor firești, adică pentru înfrânarea necuratelor pofte și a patimilor trupești.

Boala trupului este mai presus decât postul, iar răbdarea cu mulțumire a bolnavului este mai presus decât toată nevoința și osteneala trupului.

Pentru aceea, de la bolnav nu se cere și nici nu se cearcă postul și înfrânarea și alte osteneli, ci datoria lui este să mulțumească pururea cu osârdie și cu toată inima sa lui Dumnezeu, rugându-se să i se dea răbdare”.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine... Opere complete, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 423)