Căsătoria este calea normală a vieţii. De la începuturile lumii a existat o pereche de oameni. Ştim că prima pereche, strămoşii noştri, au fost Adam şi Eva. Ei au avut această poruncă de la Dumnezeu, să crească şi să se înmulţească. Deci familia este în primul rând rânduită la temelia societăţii omeneşti şi este izvorul vieţii. Prin această formulă de viaţă, prin căsătorie, omul devine creator, bărbatul şi femeia înmulţind neamul omenesc. Este o chemare generală a neamului omenesc prin acest mod de viaţă.

Călugăria este sfat evanghelic şi cine are chemare vine la călugărie. Cine este chemat, îndemnat din miezul fiinţei lui, vine la călugărie. Şi de aceea este o mare deosebire între un mod şi altul de viaţă. Altă misiune are călugărul, şi altă misiune are familia.

Viaţa familiei, cu grijile ei, cu problemele ei de fiecare zi, adeseori priveşte numai în jos, sau pe orizontală, nu mai are timp să se uite şi în sus... Cel care vine la mănăstire mai ales pentru acest ţel special ‒ să se dedice lui Dumnezeu ‒ acest frate de mănăstire poate interveni să atragă atenţia, să lumineze mintea şi tendinţele oamenilor rămași în lume, spunându-le că mai este încă un rest de viaţă, unul nesfârşit, dincolo de viaţa aceasta pământească. Să gândească, deci, dincolo de mormânt, dincolo de planul orizontal ‒ ceea ce adeseori uităm. Agonisim şi muncim din zori şi până-n noapte pentru pâinea de toate zilele şi pentru adăpost şi petreceri, dar uităm că vom muri într-o bună zi şi vom da seama de orice cuvânt deşert rostit în viaţă; ne spune aceasta Însuşi Mântuitorul Hristos.

(Ne vorbeşte Părintele Sofian Boghiu, Editura Vânători, Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 66)