Asupra omului lucrează tot timpul două puteri nevăzute: cea bună şi cea rea; puterea lui Dumnezeu, puterea harului, şi puterea diavolului, puterea vicleană şi atotpierzătoare. Omul este pus în această lume ca între două focuri, dintre care unul e făcător de viață, şi despre care Domnul spune: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12, 49), iar celălalt este foc arzător şi pârjelitor. Omul este dator să întrebuinţeze toată silinţa de sine ca să aprindă în el însuși focul dumnezeiesc, focul credinţei şi dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.

Omul şi-a pierdut vrednicia dumnezeiască dintâi, dreptatea, sfinţenia, bunătatea, blândeţea dintâi, şi şi-a umplut sufletul de toate păcatele. Iată, nu ai curăţie a inimii – aceasta e o mare pierdere, trebuie să dobândeşti curăţia inimii; nu ai întotdeauna împreună-pătimire față de aproapele în necazul, nevoia, sărăcia, boala lui – schimbă-te, fii împreună-pătimitorul; nu ai râvnă în rugăciunea către Dumnezeu, nu ai gust duhovnicesc pentru rugăciune, nu ai auz duhovnicesc pentru auzirea Cuvântului lui Dumnezeu – preschimbă-te, dezvoltă-ţi duhul, gustul şi auzul duhovnicesc, ca să asculţi cu dragoste Cuvântul lui Dumnezeu, ca să simţi dulceaţa rugăciunii şi dulceaţa faptelor bune. Răul îl luptă cu putere pe om şi-l sileşte la rău, iar binele îl atrage la sine prin frumuseţea sa morală; binele atrage la sine prin făgăduinţele vieţii veşnice, ca încununare a birunţei împotriva patimilor: „Celui ce biruieşte voi da lui sa şadă cu Mine pe Tronul Meu” (Apocalipsa 3,21).

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul Viu – Gânduri despre calea mântuitoare, ediţia a II-a, revizuită, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 81-82)