Cât (mai) valorează un om? Mai bine zis, cât cuprinde un om?

Priviți un om ca și cum l-ați vedea pentru prima oară. Ca și cum nu ați mai fi văzut oameni până atunci. Cum își ține capul, spatele, cum gesticulează, cum se îmbracă, cum vorbește, cum zâmbește. Ce zice, ce pretinde că este. E ceva excepțional, uluitor, incredibil de frumos în toate acestea, care nu e doar un dar al culturii omenești milenare. E ceva mai presus de asta, un sens transcendent vizibil.

Priviți-i pantofii și gândiți-vă apoi la pantofii lui de copil. La brațele care se țineau de gâtul mamei, pe când omul acela nu era decât un copilaș. Cu un mic efort, ați putea reconstitui privirea lui jucăușă și bucuria spontană când primea cadoul de la Moș. Constatați tristețea ascunsă adânc în privirea lui blazată de acum. Placiditatea jucată diplomat în zâmbete de complezență.

Ce înseamnă, de fapt, omul?

Ideea de iubire a lui Dumnezeu de dinaintea lumii, purtată ca o sămânță de vântul Duhului, prin veacuri, prin generații și generații înnodate cu trudă, până la „plinirea vremii”, când doi oameni decid, conștient sau mai puțin conștient, să creeze viață și primesc încuviințarea dumnezeiască. Iubire care continuă, mereu răbdătoare să asiste și să poarte omul respectiv spre înălțimi. Iubire care zidește tot ceea ce azi numim, imperfect, demnitate umană.

Povestea de iubire a părinților săi. Fascinația mamei care-și privește copilul nou-născut. Sentimentele neînțelese ale tatălui care asmut în bărbatul din el tot ce-i sensibil, protector și războinic. Nopțile nedormite, zilele pline de treburi, grijile, goana după bucurii iluzorii, dar și duioșia, bucuriile mici și mari, râsetele nebune și jocurile bezmetice, zâmbetele cu ochii închiși, simplitatea predată în drumeții primăvăratice sau contemplări de stele. Moștenirile traduse în deprinderi de zi cu zi sau reflexe de supraviețuire urbană. Libertate supravegheată. Un tezaur de amintiri de neuitat. Câteva inimi ce-și leagă veșnicia de bucuria lui. Istoria familiei lui, o istorie nemaipomenită a unei întâlniri miraculoase între oameni și Dumnezeu.

O lume, o carte, o călătorie. Fiecare om este o călătorie a descoperirii dinafară ca imagine a propriei lumi interioare. Tulburător Sorescu în Iona: „Mi se pare mie sau e târziu? Cum a trecut timpul! Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei. Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse, papucii de lângă pat, cuierul, tablourile. Restul agoniselii, tot ce se vede în jur, până dincolo de stele, n-are niciun rost s-o iau, va arde în continuare. Şi-am lăsat vorbă în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană”.

Lumea obiectivă se naște și există pentru fiecare om în conștiință în mod unic și irepetabil. Sensuri noi, lumini și întunecimi de necuprins se cristalizează prin neîncetate experiențe din clipa nașterii și până dincolo de moarte. Sfinții vorbeau despre sufletul omului ca despre un macrocosmos ce cuprinde în el întregul univers. Cu adevărat, lumea se re-creează de miliarde de ori odată cu fiecare din noi, concentrând in nuce o secvență de timp, spațiu, încrengături de relații umane, trăiri, experiențe concrete, semnificații, la fel cum o constelație cuprinde  în esență ADN-ul întregului Univers. Cum să înțelegi lumea, dacă nu ca un puzzle alcătuit din miliarde și miliarde de piese umane, puse laolaltă într-un singur și neechivoc mesaj? Oare ce imagine cuprinde în el acest complicat puzzle pământesc? 

Omul este totodată cuvânt, spus sau nespus. Există o existență a omului prin și pentru Cuvânt, de aceea, omul este și o carte. O informație, o interpretare subiectivă, o întrebare, un delir verbal, cuvântul omenesc reia netextual lumea, o explică, o  reinventează sau o persiflează. Omul își trăiește subiectivitatea în și prin cuvânt dar, mai ales, în mod plenar, prin Logosul divin.

Există o lume a semnificatului, a unui înțeles lipsit de carcasa lui sonoră, a cuvântului nespus, nerostit, ne-cuprins în formă. De multe ori, acesta este tărâmul convorbirii cu Dumnezeu pe puntea inimii. La polul opus este tărâmul scindării ființei, al nebuniei, al pierderii de sine. Omul este un cuvânt obiectiv rostit de Cuvântul creator. O afirmație a vieții și a bucuriei de a fi împreună.

Mai mult decât atât, omul este o călătorie. Viața lui are un sens. Este un segment care se transformă într-o linie dreaptă deschisă, adică se continuă la infinit. Pentru a se regăsi pe sine, omul are nevoie ca de aer să știe care este ținta călătoriei sale, unde trebuie să ajungă. În momentul în care-și dă seama, omul este salvat. În marea lui trecere, omul adună mănunchiuri mici și mari de minuni pe care le îndeasă în pocale pline de lacrimi. Își umple cu ele camerele caselor de oaspeți pe la care se oprește pe drum. Îi fac viața mai ușoară, mai frumoasă.

În călătoria lui, omul învață de la toți și de la toate. Se duce la școală să conștientizeze moștenirea istoriei și a culturii, să înțeleagă semnele vremurilor și să evite greșelile trecutului. De cele mai multe ori, eșuează în a face asta. Civilizația, îndeosebi de la modernism încoace, adoarme în om gena supraviețuirii și îi înăbușă deprinderile primare ale legăturii lui cu pământul și, mai ales, reflexul metafizic. De aceea, trebuie să câștige înțelepciunea prin suferință. Să piardă totul, ca să câștige noima iubirii.

Pe drum sunt și tâlhari care vor să-l fure, chiar să-l omoare. Bietul om, de câte ori nu cade între tâlhari! Dacă nu l-ar salva Bunul Samarinean, cât de timpuriu și fără sens s-ar termina călătoria lui!

Această călătorie, numită viață, urmează marcaje identice: naștere, joacă, școală, căsătorie, copii, muncă, moarte. Scurtă și repetată la infinit, dar cu alte figuri. Un traseu plin de capcane, de la care puțini au curajul să se abată. Cine o ia pe alte cărări are totuși șansa unei priveliști uluitoare. Poate să ajungă și pe coclauri, totuși.

Omul împlinit este o călătorie cu și spre Creatorul lui. Acolo doar se poate regăsi pe sine și adevăratul sens al vieții lui, pentru că doar Dumnezeu îi poate oferi imaginea puzzle-ului care este lumea și a bucățelei pe care viața lui o reprezintă.

O icoană. Mai presus de toate, omul este o icoană. Este icoana lui Hristos, rațiunea Întrupării, misiunii, patimilor și Învierii Sale. Este bucuria și durerea Lui ascunse tainic în Trupul lui Înviat și ridicate în sânul Sfintei Treimi. Este icoana iubirii Tatălui pentru Fiul și a împărtășirii depline a acestei iubiri în Duhul Sfânt.

Este mărturia încrederii nebune a lui Dumnezeu în om, a dorinței Sale încăpățânate de a-l face părtaș dumnezeirii. Este monumentul construit de Dumnezeu libertății și făgăduința veșnică a respectării ei. Este lupta vremelnică dintre bine și rău. Este o poveste care ține de când lumea și pământul și care se sfârși frumos, în cele din urmă.

Poate cea mai frumoasă încercare de a-L defini pe Dumnezeu am găsit-o la o copilă de cincisprezece ani, în cadrul Experimentului Zaica (un fel de „Copiii spun lucruri trăsnite” de pe vremuri, dar mult mai frumos), al cărei răspuns la întrebarea „Cine este Duhul Sfânt?”, a fost „Duhul Sfânt este memoria iubirii”. Sublim răspuns, de o uluitoare și atotcuprinzătoare concizie. Duhul Sfânt este depozitarul iubirii, tezaurul iubirii trăite și mărturisite a lui Dumnezeu pentru om. Este Cufărul Care ține în El toată comoara aventurii fiecărui om prin această viață, Cel în Care amintirea noastră nu se va pierde niciodată. Cel Care va păstra mereu, spre restaurare, cioburile iubirilor risipite prin veac, umbrele iubirilor neîmplinite sau a jertfelor depline. Istoria Cuvântului, scrisă de Duhul Sfânt, leagă într-un șnur al vieții veșnice iubirea și libertatea omului de iubirea și libertatea dumnezeiască. Îl face, prin cooperare, pe om să fie partener conștient al planului lui Dumnezeu de a mântui lumea. Îl face sfânt.

Adevărata valoare a omului nu o putem cunoaște decât în Duhul Sfânt. Dumnezeu Tatăl ne cheamă la El, făcându-ne cunoștință cu Fiul și trimițându-ne să ucenicim la Duhul Sfânt pentru a ne pregăti întâlnirea. Acest sfios Meșter este prima noastră întâlnire cu Dumnezeu, El ne sculptează chipul în icoană și încrustează în grinda casei noastre Crucea. Prin grija Lui, omul își va recupera toate cele scumpe la vremea Liturghiei acelui cer și pământ nou. Iar lumea își va veni, în cele din urmă, în fire.