Iar unii dintre răsăriteni, precum a arătat Istoria filothee, făcând fire, țeseau saci, iar alții având hârlețe și săpăligi săpau pământul și, lucrând ei înșiși, nu aveau nevoie de hrană de la nimeni altcineva, imitându-l pe Sfântul Antonie cel Mare și în acest lucru, cum îl imitau în toate.

Și fiindcă, potrivit Sfântului Vasile cel Mare, „este bună și legiuită munca trupului”, de vreme ce, și strămoșului nostru, Dumnezeu i-a poruncit să lucreze și să păzească dumnezeiescul Rai Și zice despre aceasta înțeleptul în cele dumnezeiești, Ioan Hrisostomul, cel cu cuvintele de aur: „Nu cumva grădina Raiului avea nevoie de paza lui Adam”? Nu cumva avea nevoie de săpătura lui? Nicidecum, ci fiindcă lenevirea învață toată răutatea[38], Dumnezeu i-a poruncit să o lucreze și să o păzească, dar nici așa nu a scăpat de uneltirea diavolului.

Preacuvioșii au păzit neîntinate aceste cinci simțuri (fie ca și noi, Doamne, prin rugăciunile lor să le păzim pe acestea neprădate). Și dimpotrivă, s-au sârguit să ucidă și pe aceste trei [patimi] născătoare a oricărui păcat: lăcomia pântecelui împreună cu slava deșartă și cu fiica lor cea nesătulă, adică iubirea de argint. Și cum ar putea fi slujită această blestemată doime, adică lăcomia pântecelui și slava deșartă, dacă nu ar fi zămislit și nu ar fi născut drept fiică, rodul lor, iubirea de arginți (cum ar putea spune cineva „semănând sămânță după felul și asemănarea ei”). Căci amândouă tind să se poarte cu obrăznicie. Căci una nu l-a cruțat pe strămoșul nostru, iar pe Stăpânul l-a îndemnat să preschimbe pietrele în pâini, iar cealaltă a doborât mințile cele nematerialnice din cer pe pământ și în iad, iar Stăpânului cu nerușinare I-au poruncit să Se arunce jos de pe aripa Templului.

Iar fiica acestora pe slujitorul profetului, omul lui Dumnezeu, l-a umplut de lepră, și pe Iuda, din apostol și ucenic, l-a făcut vânzător, și această fiică atotrea L-a răpit ca să-L facă închinător [al ei] pe Cel închinat de toată făptura și i-a făgăduit să-I dea Lui împărăția lumii, bogăția și slava ei, dar „nedreptatea a mințit sieși”. Dar nu l-a mai aflat pe Adam cel ușor de amăgit, nici pe îngerul cel ușor de schimbat (εὐμετάβλητον), nici voia acelui ucenic al omului lui Dumnezeu, ci a aflat pe Dumnezeu tăinuit și om la vedere și zicându-i lui împotrivă: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, și „să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul Tău”, și „înapoia Mea, satano”. Și s-a depărtat de El, și „îngerii, venind, îi slujeau Lui”, cuvântul arătând că cel ce biruiește aceste trei patimi, lăcomia pântecelui, slava deșartă și iubirea de arginți este slujit în chip nevăzut de sfinții îngeri. ( Fie, Doamne, ca și noi să fim învredniciți a fi biruitori ai acestor patimi cu rugăciunile sfinților Tăi celor care le-au biruit).

Să ne gândim, așadar, la isprăvile sfinților, să ne gândim și la scăderile noastre și să vedem care este măsura noastră și a acelora și să aflăm că mare este diferența între noi și ei. Și să-i vedem pe aceia ca pe niște îngeri purtători de trup (iar pe noi ezit și oameni să ne numim) și să ne cercetăm pe noi înșine și să ne întrebăm de unde vine o asemenea diferență, deși Dumnezeu vrea ca toți să se mântuiască și toți să devină dumnezei și să se numească fii ai Celui Preaînalt. Căci atunci când spune: „Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preînalt”, arată că pe toți îi cheamă la această mare vrednicie.

Și atunci cum [e cu putință ca] noi să ne deosebim într-atât de cuvioșii aceia cam pe cât se deosebesc dobitoacele cele necuvântătoare de firea cea cuvântătoare? Iar aceia s-au îmbogățit în cunoștință, și lucrarea practică, și în contemplație, și în izvorul minunilor, și în petrecerea cu îngerii, și în fapte mai presus de fire, și în vederi tainice, și în îndrăznirea către Dumnezeu ([vorbind cu El] așa cum vorbește fiul unui tată și un prieten către alt prieten) și Dumnezeu este gata să plinească voile lor.

Nu le avea pe acestea toate Sfântul Antonie cel Mare și vestitul acela preot Ilarion cel Mare sau dumnezeiescul Pahomie și marele Arsenie, și Daniil Skitiotul, cel de o seamă cu îngerii, și ucenicul lui, dumnezeiescul Andronic, și Eftimie cel foarte mare între părinți și dumnezeiescul Sava și mulțimea ucenicilor lor, nu mai mici decât ei, și mărețul Ioan al Scării, sau Sfântul Simeon din Muntele Minunat și cel părtaș cu acesta și de un nume cu el și cei cu aceeași viețuire cu ei, Daniil Stâlpnicul și Alipie, cel între ierarhi dumnezeiescul Gură de Aur și Marele Vasilie descoperitorul de Dumnezeu, și Grigorie Teologul și mai înaintea acestora, marele făcător de minuni Grigorie al Neocezareii, și Athanasie cel Mare, și dumnezeiescul Nicolae, și tot soborul sfinților, ca să nu mai lungesc cuvântul înșirându-i pe mulți? Dar dacă ne vine greu și numai să le înșirăm numele cum oare vom putea arăta râvna viețuirii lor?

Cum oare ei, oameni fiind și încinși cu trup și constrânși de nevoile cele după fire și peregrinând prin viața aceasta, s-au bucurat de atâta slavă? Nu cumva de la bun început s-au născut sfinți și au fost sloboziți de tirania trupului? Dar dacă, poate, unii s-au născut astfel, în mod sigur nu sunt mai mulți de patru sau opt. Dar nici aceștia, cred, nu au fost sloboziți desăvârșit de nevoile cele firești. Căci acest lucru aparține îngerilor și numai lor, toți ceilalți sunt supuși nevoilor firești ale trupului.

Și atunci pentru ce ne deosebim atât de mult de aceia, oameni fiind și ei, și părtași firii oamenilor. Să spunem mai întâi că aceia au dobândit atâta har, fiindcă Dumnezeu li le-a dat și vom afla că de aceea noi suntem lipsiți de har. Dar „nu este părtinire la Dumnezeu”, așa încât pe aceia să-i slăvească și pe noi nu. Or, dacă am umbla pe fericita cale a acelora, numaidecât i-am ajunge și noi pe aceia și am fi învredniciți de harismele lor.

Căci noi pe altă cale am umblat, nu pe cea strâmtă și îngustă, ci pe cea lată și largă – patimile cele pierzătoare, poftele trupului, odihnele cele trupești, mâncărurile cele gustoase, slăvirile în deșert cele la pământ târâtoare, neînfrânarea limbii, pe scurt, nestăpânirea celor cinci simțuri, negrija de a asculta Sfintele Scripturi, negrija față de suflet și călcarea poruncilor lui Hristos, Dumnezeul nostru. Am făgăduit să spun mai întâi cele ale sfinților, dar cuvântul ne-a tras să spunem mai întâi cele ale noastre.

Au păzit aceia după chipul și asemănarea. Căci au auzit tâlcuită dumnezeiasca Scriptură: „Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și asemănarea noastră” și au cercetat ce este după chipul și asemănarea și au aflat că după chipul este partea rațională și conducătoare, iar asemănarea este facerea de bine [τὸ αγαθοποιὸν] și voia liberă [αὐτεξούσιον]. Căci Dumnezeu împărățește ca un Ziditor și Creator a toată făptura văzută și nevăzută, iar pe om l-a pus să împărățească pe pământ și aceasta este după chipul. Dumnezeu este pricina oricărui bine și nicidecum a răului. Dar vrea ca și omul să lucreze binele, atât cât îi este cu putință, și să se depărteze de toată răutatea, și aceasta este după asemănarea.

(Sfântul Neofit din Cipru, Cateheze monahale. Scrieri II)

Cateheză despre a 5-a săptămână din Post (I)

Cateheză despre a 5-a săptămână din Post (II)