Suntem, în continuare, cu Domnul Hristos în Ierihon. Tocmai ce ne-am depărtat de locul în care un orb primise vindecare, sunt convins că vă reamintiți Evanghelia Duminicii ce a trecut (Luca 18, 35-43). În drum spre Ierusalim, cum am spus săptămâna trecută, Domnul ridică din țărână și izolare socială un orb. Îl aduce la Lumină – în sensul cel mai fizic al acesteia. Ierihonul are ceva special în el, de vreme ce Domnul preferă să treacă prin el spre Ierusalim. Acum, dacă am reciti atenți geografia vieții Mântuitorului, am vedea că nu se ține nici de itinerarul lui Avraam (Geneză cap. 12) și nici de cel al lui Iacov (Geneză 31-33). Nici frații lui Iosif (Geneză 37) nu trec prin Ierihon, deși știm toți azi că este socotit cetatea cea mai veche a zonei „desenată” prin Scriptură. E drept că la vremea lor nici Ierusalimul nu era o cetate (vom citi nașterea ei în 2 Samuel 5.6-9 sau 2 Cronici 11.4-7, mai mult ca  o cetate independentă de sistemul tribal al vremii). Ce  știm însă este că la trecerea Iordanului (Iosua 3-12) în vremea lui Iosua, trecerea s-a făcut prin vadul din dreptul Ierihonului. Astăzi, linia trecerii ar fi între Abel-Sittim și Ierihon, la sud de Galgala și sud est de Ai și Gabaon. Or Iosua acesta, cel care conduce poporul lui Israel în libertatea noii țări, care conduce dărâmarea zidurilor Ierihonului (Iosua 6. 1-21) și care conduce poporul la emancipare statală (Iosua 21. 43-46), în aramaică se chema- Iisus/ Yeshua’ iar pe evreiește Yehoshua’.

De aceea, Mântuitorul Iisus pare că vine să împlinească icoana acestui Iosua. Tradiția talmudică îl prezenta pe Iosua ca un studios al Torhei, un conservator păstrător și trăitor al Legii. El știe că numai trăirea sub Lege poate mântui poporul. În acord cu viața lui intră în cultura poporului ales teme ca trecerea (paștele) Iordanului, tăierea împrejur a inimii, adevăratul Pământ al Făgăduinței, lupta spirituală pentru orice biruință, chiar militară. Dacă Moise era asemănat cu Soarele – în mentalul colectiv al poporului, Iosua era asemănat cu Luna. Așa cum din Ierusalim aducerea chivotului îl aduce la nivelul de centru spiritual al lumii, tot astfel Hristos, intrând în Ierihon, reconstruiește miezul său de mărturie fierbinte. Mereu Iisus revine din Pereea în Iudea prin Ierihon, parcă mereu încercând să le aducă aminte israeliților că sunt neamul ales care, prin trecerea Iordanului, intraseră și primiseră Pământul Făgăduinței.

Aici Domnul îl întâlnește pe Zaheu. Mai marele-vameșilor. Omul legii. Romane, imperiale și regale, deopotrivă. Om important, fără îndoială. Încerca să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime. Mic de statură, forțează. Aleargă în sicomor ca să-L vadă. Nu ca să fie văzut, reținem noi din spusa lui Luca. Omul care, conform uzanțelor vremii, ar fi putut să ceară un loc în față, descoperă pe Domnul lăsându-se văzut. E un dialog scurt. Hristos se vede că-l știe. Se autoinvită în casa lui Zaheu. O cere cu celeritate – cum ar spune unii astăzi. Cere Domnul să se coboare repede. Zaheu o face și primește pe Domnul în casa sa. Comentatorii trag concluzia: A intrat să stea la un om păcătos! Invidie? Ură? Răutate ieftină? Toate acestea. În fond, Hristos era liber să intre unde voia. Doar în mintea unor oameni prea sufocați de ceea ce cred Dumnezeu trebuie să se comporte „în conformitate”. Uitaseră că trecerea Mării Roșii ori a Iordanului nu era o simplă trecere „conformă”, ci o minune și, ca orice minune, putea găzdui în orice colț din lume. Dumnezeu voise însă să o facă în mijlocul lor. Iar ei uitaseră. Nu întâmplător un vameș, un om al trecerii, un angajat între lumi este gazdă Lui acum.

Domnul intră, iar mărturia lui Zaheu ne arată de ce l-a ales: Iată, zice el, jumătate din averea mea o dau săracilor, iar dacă am nedreptățit pe cineva, îi întorc împătrit înapoi. Dublase miza iertării din Lege. Dădea mai mult și se pare că o făcea cu mare convingere. Domnul îl binecuvântează. Casa lui primește mântuirea, căci vameșul e și el fiul lui Avraam prin împlinirea desăvârșită a Legii. În fond, Zaheu face exact ce făcuse Avraam, la stejarul Mamvri – nu foarte departe – și anume, îl primește oaspete pe Dumnezeu. Și o face cu o vămeșie plină de boierească destindere. În Iisus se împlinește așadar misiunea lui Iosua de a scoate pe Israel din întuneric la lumină, dăruind popoarelor slava prin care Evanghelia devine Legea cea nouă. În Ierihon, cel mai probabil sub privirea orbului abia vindecat, un vameș primește prețuirea lui Dumnezeu.

Pare că e o poveste din trecut. Dar, dacă vă gândiți bine, încercați să surprindeți viața lui Zaheu. Un tip extrem de serios, care își lua în serios funcția. Se vede că e bun în meseria sa. E mai marele vameșilor. Nu însemnă că era fericit. Sau era, dar nu după regula vremii de atunci și – mi-e tare teamă – și de acum. Omul caută să fie împăcat cu sine. Și e remarcabil că înțelege asta prin echilibrul de bun-simț al vieții cotidiene. Dăruiește mult – jumătate din averea unui șef, totuși – săracilor. Iar când greșește, întoarce împătrit. Minunea nu e cât dă, ci că recunoaște că greșește. Omul caută să fie pe pace. De aceea-l vede Dumnezeu Întrupat. Nu pare nimic special la suprafață. Iar ca să înțelegeți mai bine, vă aduc aminte că Zaheu nu ne lasă moștenire o casă ori un palat unde se va fi întâlnit cu Dumnezeu. Nici măcar un stejar, asemeni celui de la Mamvri, ci un sicomor, un soi de dud sălbatic. Simbolul smereniei care așteaptă! Singura lui avere. Restul... în mâinile săracilor și ale celor pe care-i va fi nedreptățit.

Sursa: tribuna.ro