Propunerea mea este familia martirilor Brâncoveanu. Sfântul Voievod Constantin şi soţia sa, Maria (Marica), au avut 11 copii, dintre care 4 băieţi (Constantin, Ştefan, Radu şi Matei) şi 7 fete (Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Ancuţa, Bălaşa şi Smaranda). Toţi cu educaţie bună şi cu o credinţă confirmată de martiriul celor patru băieţi. Despre domnitor se ştie că, într-un sfert de veac de domnie (1688-1714), a lăsat o impresionantă moştenire în diferite domenii: artă, cultură, educaţie şi, mai ales, în viaţa bisericească. Pentru că tot suntem în Anul Centenar, e bine să punctăm şi faptul că Domnitorul Constantin Brâncoveanu a sprijinit mult şi pe românii din Transilvania sau din Moldova. Un om harnic, bun chivernisitor – era considerat chiar unul dintre cei mai bogaţi principi din Europa, un „prinţ al aurului” – un abil diplomat, care a ferit ţara de războaie.

Mai puţin ne este cunoscut faptul că doamna Marica, cea cu care s-a căsătorit prin 1675/1676, era o femeie vrednică din toate punctele de vedere, fiind extrem de implicată nu doar în treburile gospodăreşti, ci şi în administrarea numeroaselor domenii ale familiei sau în supravegherea lucrărilor de construcţie. Adesea vizita şi mănăstiri, îngrijindu-se de cele de trebuinţă vieţuitorilor. Se spune că doar în perioadele de lăuzie putea fi văzută odihnindu-se. Tăria de caracter şi credinţa ei s-au cunoscut în modul în care a primit, în închisoare fiind, vestea că soţul şi cei patru băieţi au fost executaţi. Încălcând porunca sultanului, pe ascuns, a vegheat să fie îngropate trupurile mucenicilor într-o mănăstire din insula Halki. Mai mult, dând dovadă de multă îndrăzneală, dar şi de neclintită dragoste faţă de soţul ei martirizat, 6 ani mai târziu, în 1720, a adus în ţară osemintele acestuia şi le-a îngropat în biserica „Sfântul Gheorghe – Nou”, acolo unde a fost şi ea îngropată în 1729.

Unii consideră destinul acestei familii ca fiind tragic. E o gândire omenească, o gândire care nu include perspectiva vieţii veşnice la care ne cheamă Dumnezeu. În fapt, familia Brâncoveanu a ştiut să facă binele în vremuri liniştite, dar a avut şi înţelepciunea de a întoarce necazul şi moartea în folosul lor. Constantin Vodă şi cei patru fii, împreună cu sfetnicul Ianache, au fost arestaţi de turci în Săptămâna Patimilor. Gândul la pătimirile Domnului cu siguranţă i-a întărit în primele momente şi de-a lungul lunilor de închisoare şi tortură care au urmat. Execuţia lor a fost stabilită de către sultanul Ahmed al III-lea, deloc întâmplător, pe 15 august 1714. Era un „cadou” pentru domnitorul care împlinea 60 de ani. Dar, pentru un creştin, moartea este adevărata naştere, cea în veşnicie. Era chiar de praznicul Adormirii Maicii Domnului. Sultanul a vrut astfel şi să întineze – cu sânge domnesc – această sfântă sărbătoare creştină. Dar a obţinut efectul contrar. Cum poţi cinsti mai bine pe Maica Domnului decât alegând, cu preţul vieţii, să rămâi statornic în credinţa faţă de dumnezeiescul său Fiu? Tot atunci era ziua şi onomastică a soţiei domnitorului, Marica (Maria). Au vrut otomanii să amărască inima ei. Şi cu adevărat, precum a pătimit odinioară Măicuţa Domnului, sabie a trecut şi prin inima acestei soţii şi mame. Dar asta doar pentru a face loc negrăitei nădejdi în învierea de obşte şi în reîntâlnirea tuturor în faţa Tronului Preasfintei Treimi.

Locul ales pentru execuţie a fost capitala Imperiului Otoman, Constantinopolul de odinioară, în faţa unui numeros popor. O demonstraţie de forţă, sultanul voind să arate supuşilor săi cât de puternic este el, de vreme ce are drept de moarte şi de viaţă asupra domnitorului unei ţări. Dar, prin aceasta, Constantin Vodă Brâncoveanu a primit şansa de a cinsti, cu sfânt sânge de martir, pe patronul său duhovnicesc, pe cel care dăduse şi numele, şi strălucirea oraşului ce odinioară purtase numele de Byzantium: Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Câţi dintre noi ne onorăm cu fapte creştineşti, fie ele şi de mai mică însemnătate, pe sfântul al cărui nume îl purtăm? Execuţia a avut loc în faţa ambasadorilor marilor puteri europene, pentru a spori umilinţa. Dar astfel noi am avut şansa de a citi, peste veacuri, mărturia scrisă a unui martor ocular al martiriului, veneţianul Andrea Memno.

Ordinea în care au fost executaţi nu a fost întâmplătoare: de la cel mai mare fecior la cel mai mic. Sperau să înmoaie inima domnitorului şi să-l convingă să renunţe la Hristos pentru a trăi ca musulman el şi ai săi. Dar până şi adolescentul Mateiaş a primit, după o ezitare, la îndemnul tatălui, moartea martirică, prin cuvintele: „Vreau să fiu creştin. Loveşte!”. Sunt cuvinte pe care fiecare dintre noi ar trebui să şi le întipărească în inimă cu slove de foc. Toţi cei cinci brâncoveni şi sfetnicul Ianache au fost ucişi prin tăierea capului. Dar au fost încoronaţi toţi de cununi muceniceşti, ce strălucesc în veşnicie mai mult decât ar putea-o face toate coroanele regilor şi împăraţilor pe care istoria îi mai ţine minte.