Originile acestei sărbători nu sunt cunoscute cu exactitate, însă unii crecetători consideră că prezența sa atât la poporul român, cât și la cel bulgar se datorează substratului comun daco-tracic. Pe vremea dacilor, legendele spun că se dăruiau celor apropiați amulete confecționate din pietre albe sau roşii înşirate pe o aţă, despre care se credea că sunt simbol al fertilității. Acestea erau purtate până când pomii fructiferi începeau să înflorească, apoi erau agățate de crengile acestora. Cercetările arheologice efectuate în țara noastră, la Schela Caldovei (județul Mehedinți), au scos la iveală astfel de pietre albe şi roşii, care datează de peste 8000 de ani.

Alți specialiști spun că sărbătoarea mărțișorului a apărut pentru prima data în Imperiul Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte – zeu al războiului, dar și al fertilității și vegetației. Dualismul acesta este remarcat și în șnurul împletit dintr-un fir alb și unul roșu, albul însemnând pacea, iar roşul, războiul.

Dincolo de aceste tradiții și legende, cert este faptul că mărţişorul nu este un simbol religios sau creştin, ci este specific, așa cum am văzut, credinţelor populare necreştine. Obiceiul de a dărui mărţişoare s-a transmis de-a lungul timpului, reuşind să convieţuiască cu practicile creştine bimilenare. Într-un interviu publicat pe site-ul doxologia.ro, părintele Valentin Băltoi, consilier cultural în cadrul Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, spunea că „nu putem da sens creştin mărţişorului, ataşându-i simboluri religioase, într-o încercare de «încreştinare» a lui. Asocierea este nefericită. Simbolurile creştine au o semnificaţie specifică şi exprimă în sine realităţi ce nu au nevoie de îmbunătăţiri”.

Într-adevăr, simbolurile creștine ascund în spatele lor povești și semnificații deosebite, având în vedere timpul și locul utilizării acestora. La începuturile creștinismului, în epoca persecuțiilor, creştinii se recunoşteau între ei cu ajutorul acestor simboluri, fără a se expune. Spre exemplu, pe pereții catacombelor din Roma se observă și astăzi urme ale acestor semne: ramura de măslin (simbol al familiei numeroase și al păcii), ramura de smochin (simbol al victoriei) sau crinul (despre care Mântuitorul spunea că este înveșmântat mai frumos decât Solomon). De asemenea, mai găsim în creștinismul primar și simbolul peștelui, cuvântul grecesc ihtis (peşte) fiind format din iniţialele numelui lui Iisus Hristos, al mielului (vietatea cea mai curată și nevinovată), al porumbelului (închipuind sufletul blând, dar și pe Sfântul Duh) sau al butucului de viță de vie (care Îl reprezenta pe Mântuitorul ca izvor sau temelie a Bisericii).

Tot în categoria simbolurilor creștine intră și talismanele sau amuletele purtate de vechii creștini. Prin cuvântul latinesc amuletum sau cel grecesc, περίἄπτον înţelegem nişte obiecte mai mici sau mai mari, pe care creştinii le purtau la mâini, la gât ori pe piept, ca semn al credinţei lor pioase sau ca o urmă a superstițiilor care îi însoțeau chiar și după botezul creștin, așa cum arată liturgistul Badea Cireșanu. Forma acestora era fie rotundă, asemănătoare monedelor, fie pătrată, eliptică sau sferică, asemenea globurilor de mici dimensiuni. Alteori, acestea erau confecționate sub forma unei mâini care ținea o plăcuță pe care scria „zises” (să trăiești!), toate fiind din aur, argint, aramă, lut ars, lemn sau stică.

Sfinţii Părinţi, observând că acest obicei ia amploare, l-au oprit și condamnat cu severitate în cadrul Sinoadelor Ecumenice și prin învățăturile lor, permițând totuși creștinilor să poarte la mână sau la gât o serie de obiecte precum: medalioane din aur sau argint cu monograma lui Hristos, cruci cu bucățele din lemnul Sfintei Cruci, iconițe, bucăți din scrierile sfinte, chipul mielului sau al peștelui, cu speranța că aceștia vor ignora superstițiile și că se vor apropia mai mult de Biserică. Toate obiectele de acest fel purtau denumirea generică de engolpion (gr. εγκόλπιο), termen utilizat până astăzi pentru a denumi acel medalion cu icoană purtat de către episcopi.

Sfântul Ioan Gură de Aur confirmă aceste detalii în Omilia a IX-a către Antiohieni, unde menționează faptul că femeile și copiii purtau la gât cărți mici, cu texte evanghelice, pentru a-i feri de rău, iar Sfântul Grigorie cel Mare mărturisește și el că a trimis reginei Teodolinda, pentru Adulovald, fiul pe care ea îl născuse de curând, două odoare: o cruce care conținea lemn din Sfânta Cruce a Mântuitorului și un exemplar din Sfintele Evanghelii.

Toate aceste simboluri au fost descoperite în mai multe locuri din lume – semn al răspândirii creştinismului în primele veacuri de după Hristos. În România, la Potaissa (Turda, judeţul Cluj), a fost găsită o piatră preţioasă de onix, pe care este sculptată scena Bunului Păstor purtând pe umeri un miel. În stânga se află un copac cu două crengi înclinate deasupra Lui, iar pe o ramură se află o pasăre. În dreapta e o corabie din care cade un om în apă, iar în jurul acesteia se află criptograma IHTIS.

În ceea ce privește tradiția mărțișorului ca simbol al trecerii de la iarnă la primăvară, Biserica nu a interzis niciodată purtarea acestuia, ci l-a îngăduit, având în vedere amploarea manifestării şi caracterul său inofensiv. Este trist, totuși, că astăzi nu mai suntem interesați la fel de mult de tradiții precum bunicii sau străbunicii noștri și că, în fața raftului cu mărțișoare, nu mai avem sentimentul de apartenenţă, de iubire şi dragoste pentru rădăcinile şi valorile poporului. Din păcate, alegerea noastră a devenit una strict estetică sau financiară.