Preacuvioase Părinte, ce anume îl îndeamnă pe monah să rămână statornic pe drumul lui, deși lupta este grea și de lungă durată? Ce îl ține pe el, ce nu-l lasă să cadă sau dacă a căzut, să se ridice?

Dacă într-adevăr există ceva care îl ține pe monah în mănăstire, acest ceva are mai multe aspecte. În primul rând, hotărârea pe care el a luat-o când a venit și, în al doilea rând, este harul lui Dumnezeu, cel care își manifesta puterea și prezența chiar și prin cele slabe. Dar nici harul nu lucrează fără hotărârea omului, nici hotărârea omului, singură, nu învinge piedicile pe care un monah le întâlnește în viața de zi cu zi.

„Monahul are nădejde că în viața lui nu întunericul va triumfa, ci lumina”

Când cineva se hotărăște să vină la mănăstire, trebuie neapărat să fie atras de ceva: ori de frumusețea slujbelor, ori simte că structura sufletului său este pentru o viață de retragere, o viață de liniște, de meditație, de tăcere. Dar trebuie să se aștepte la lupte mai mari decât cele pe care le-a avut în lume. Dacă are în vedere aceste aspecte și dacă într-adevăr simte că are vocație monahală, tocmai această vocație îl ajută să treacă peste toate piedicile și ispitele și să înainteze.

Sunt și momente de declin, când războiul cu gândurile este mai mare, există momente când efectiv cade în diferite păcate. Dar Proorocul Miheia are un cuvânt foarte frumos, care asumat de un monah, îi poate fi de mare folos. El zice: „Nu te vei bucura de mine, vrăjmașul meu, fiindcă eu, chiar dacă cad, mă ridic, și chiar dacă sunt în întuneric, Domnul este lumina mea”. Chiar căzut, el nu-și pierde nădejdea, și chiar simțindu-se în întuneric, el are nădejde că în cele din urmă, în viața lui, nu întunericul va triumfa, ci lumina. Nu căderea își va spune ultimul cuvânt, ci dragostea lui Dumnezeu, care îl ajută să se ridice.