Noi toți când va ieși sufletul nostru ne vom plânge pe noi înșine, fiindcă nu am făcut mai mult decât am făcut.

Când un frate spune minciuni nici prietenie nu poți lega cu el, nici frăția nu se poate dezvolta.

Omul trebuie prin rugăciune să dobândească suflet îndurerat. Să nu fie indiferent la durerea celuilalt.

Monahul are mare vrednicie, dar și mare răspundere.

Părinții care au făcut ascultare, răbdare și au adormit aici în mănăstire, am încredințarea că s-au mântuit.

Smerenia astăzi cu greu o găsești, precum și discernământul. Dragoste vei mai găsi, într-un loc mai multă, într-alt loc mai puțină. Dar smerenie și discernământ cu greu vei găsi. Sunt și legate. Discernământul desăvârșit este semnul sfințeniei.

Cât timp trăim pe acest pământ bucuria noastră este amestecată cu întristare. În cealaltă viață bucuria va fi curată.

Rugăciunea și când o spunem tare, când suntem singuri, ajută.

Când va ieși sufletul nostru, atunci ne vom pocăi pentru foarte multe lucruri, dar cel mai mult fiindcă nu am înaintat în rugăciune. Mai presus de toate este rugăciunea.

Rugăciunea să nu se oprească nici în Biserică. Numai când cântăm desigur o oprim, dar după aceea iarăși continuăm. Dacă vine rugăciunea și se cuibărește în noi, nu o mai lăsăm orice am face. Mintea noastră se duce în continuu la rugăciune. 

Mai presus de nevoință și de post este rugăciunea și curăția sufletului.

Lui Dumnezeu îi este bineplăcută rugăciunea, dar și psalmodia când se face cu smerenie.

Un bătrân deși era foarte blând în alte privințe, în problema osândirii devenea foarte aspru. Zicea adeseori: „Fiul meu Sfântul Nectarie de aceea s-a sfințit, fiindcă atâtea i-au făcut și nu a osândit”.

Un bătrân era neiubitor de argint și tot ceea ce îi cereau el dădea. Avea mare sensibilitate și nu primea bani. Cineva i-a dat bani pentru nevoile lui și nu i-a primit, zicând cu lacrimi: „Nu pot să-i primesc, niciodată nu am primit. Nu pot să pomenesc nume.”

Zicea cu lacrimi: „Păcatul ne atrage, este dulce, dar pocăința este și mai dulce”. Simțeai că trăiește adânc pocăința.

Cea mai bună carte e Psaltirea.

Zis-a bătrânul: Monahul când va începe viața lui monahală, trebuie mai întâi să-și domolească patimile. Altfel nu poate să se numească monah. După aceea înaintează puțin mai sus și izbutește să-și controleze cele cinci simțuri. Apoi simte măreția lui Dumnezeu și înțelege cum a fost și ce este căderea omului, care este distragerea minții omului de la Dumnezeu. Distragerea, momeala, învoirea, păcatul, înstrăinarea de Dumnezeu. Întreaga luptă a monahului, mai înainte de toate, este să-și unească mintea cu Dumnezeu.

Monahul care nu a reușit să dobândească rugăciunea, va avea bătrâneți grele. Nu va putea să-și afle liniștea, să-și înfrunte gândurile. Când trupul nu te mai ascultă, atunci îți rămâne numai rugăciunea.