Cu un an în urmă sau cam atunci, am avut o lungă discuție cu un tânăr american în timpul unei călătorii cu trenul. M-a întâlnit aparent, din întâmplare (firește, nu există întâmplare în viață) și mi-a spus că învăța rusă. Era un om care căuta să cunoască realitatea religioasă și fusese pe la toate așa-numitele grupuri crești­ne, dar peste tot nu găsise decât ipocrizie și escrocherie și fusese pe punctul de a renunța cu totul la orice fel de religie. Dar apoi a aflat că în Rusia oamenii suferă pentru credința lor. Acolo unde este suferință, s-a gândit el, acolo, proba­bil, trebuie să existe ceva real și nu escrocheria de care avem parte în America. De aceea studia rusa, ca să meargă în Rusia și să întâlnească acolo adevărați creștini. Ca preot ortodox al Bisericii Ruse, am fost uimit să aud asta, pen­tru că nu văzuse niciodată înainte un preot or­todox și nici nu asistase la vreo slujbă ortodo­xă. Am avut o lungă discuție despre religie și am văzut că ideea lui era cât se poate de justifi­cată: și anume, că suferința poate produce ceva autentic, în timp ce viața noastră mult prea indulgentă conduce la escrocherie.

În secolul IV, un mare teolog ortodox, Sfântul Grigorie de Nazianz (numit și „Teolo­gul”) descria religia noastră ca „ortodoxie pătimitoare” – și așa a fost de la începuturi, de-a lungul întregii istorii a Bisericii. Cei care L-au urmat pe Dumnezeul Cel răstignit au suferit persecuție și chinuri. Aproape toți apostolii au murit ca martiri, Petru fiind răstignit cu capul în jos, iar Andrei pe o cruce în formă de X. În primele trei secole de creștinism, credincioșii se ascundeau în catacombe și îndurau suferințe înspăimântătoare. În catacombe, slujbele Bise­ricii – pe care le celebrăm astăzi într-o formă puțin schimbată – erau săvârșite într-o atmo­sferă de așteptare permanentă a morții.

După perioada catacombelor a urmat lupta pentru păstrarea curăției credinței, când mulți învățători încercau să substituie învățăturile revelate de Domnul nostru Iisus Hristos cu propriile lor opinii. În secolele următoare, țări­le ortodoxe au fost invadate de arabi, turci și alte popoare necreștine, iar în cele din urmă – în zilele noastre – au suferit prigoana comunis­tă. Comunismul, care a luptat împotriva religiei așa cum nu se mai întâmplase niciodată înainte a atacat mai întâi țările ortodoxe din estul Europei. După cum se poate vedea, credința noastră este cu adevărat o credință pătimitoare și în această suferință se petrece ceva care ajută inima să primească revelația lui Dumne­zeu. Ce are să ne spună astăzi ortodoxia pătimitoare a Rusiei – religia pătimitoare pe care voia să o cunoască tânărul pomenit mai sus? În Ru­sia s-a descoperit adevărul în inimile iubitoare? După logica lumii acesteia, acolo n-ar fi nicio șansă pentru așa ceva. Comunismul a fost la putere cu o mână de fier mai bine de șaizeci de ani și încă de la început scopul lui a fost să „dezrădăcineze” religia. Pentru o vreme, la sfârșitul anilor '30, aproape își atinsese țelul, lăsând foarte puține biserici deschise. Dacă nu ar fi avut loc invazia lui Hitler și dacă asta nu ar fi cerut poporului rus să devină patriot și să aibă și altă speranță în viață în afara ideologiei comuniste, Biserica ar fi fost cu totul împinsă în subterane. Astăzi situația este ceva mai bu­nă, dar există încă o mare presiune asupra cre­dincioșilor. A mai existat o persecuție în anii '60, sub Hrușciov, care a avut ca rezultat închi­derea a aproximativ trei sferturi din bisericile rămase încă deschise. Astăzi (mai 1981), în afară de orașe­le vizitate de turiști (în Moscova sau Leningrad veți vedea probabil treizeci-patruzeci de bise­rici deschise), există orașe mari în provincie cu biserici puține sau deloc. Astfel, dacă un cre­dincios vrea să-și boteze copilul, trebuie uneori să călătorească sute de mile.

(Părintele Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului, traducere de Tatiana Petrache, Editura Areopag, București, 2012, pp. 29-31)