Chemarea Apostolilor (Matei 4, 18-23)

Pentru cei care încă mai cred că Ortodoxia este din Evul Mediu îndrăznesc să le spun că fără Biserică nu am fi avut niciodată un Ev Mediu, ci unul mediocru, asemeni celui care-l propun ei. Calp, ca o monedă fără miez de aur. Poate că e momentul ca să fim mai curajoși în a ne mărturisi apostolicitatea, rădăcina apostolică din care se naște succesiunea apostolică în care se fundamentează preoția slujitoare a Bisericii. Știu, pentru adepții politicii corecte asta nu înseamnă nimic. Pentru creștini însă de aici vine forța de a nu spune păcatului virtute și de a nu admite torsionarea adevărul doar pentru a intra în scenarii și proiecte bine plătite – unele cu doar ceva mai mult de 30 de arginți. 

De ani de zile aud, ca un leitmotiv superficial, despre Biserică și Ev Mediu. Înțeleg obstinația inculturii pe cultură, dar Duminica aceasta (a-III-a după Rusalii) vine să vindece un clișeu al penibilului. A muta Biserica în Evul Mediu înseamnă a uita exact apostolicitatea ei, fundamentarea pe misiunea lor a propovăduirii Bisericii. Sunt Doisprezece bărbați chemați să-L însoțească pe Hristos. Știm cum îi cheamă Domnul. Doar Iuda e fără chemare. El face diferența între omul-chemat și omul-carieră. Iuda pare, după tradiție, prieten de cartier cu Mântuitorul. Unul dintre cei care trag de Hristos să-l convingă că sunt buni. Excesiv de grijuliu la bani, obsedat să dea bine în cuvinte meșteșugite, obsedat de folosirea corectitudinii  pentru a răni Binele. El înțelege forța deosebită a Mântuitorului, puterea care vine de sus și crede că în orice situație penibilă îl așează, Acesta se va descurca. Doar că el este grăbitorul morții Domnului prin trădare, prin alianța cu cei care ne dau primul exemplu de politică corectă – cacofonie acceptată, nu – atunci, la dublarea strigătului mulțimii adaugă: „Nu avem alt Împărat decât Cezarul!” Așa era corect. Dar nu era adevărat. Nu dădeau doi bani nici pe Roma și niciodată nu ar fi putut fi stăpâniți fără furia armelor. Care îi va și zdrobi la anul 70.

Apostolii. Bărbați galileeni. Strașnici. Petru ține în firea lui toate firile noastre. Este de departe cel mai „noi” dintre ei. Petru, a cărui soacră stătea peste drum de sinagoga din Capernaum, știe Scriptura. Nu chiar ca Nathanael, care este tare tăcut în Evanghelii, poate și pentru că este o fire mai meditativă, probabil, dar se vădește a fi lider de grup. Răspunsurile și reacțiile lui îl vădesc om dintr-o bucată. O bucată de piatră neagră, asemeni celei ce se găsește din belșug în coastele muntoase ale Galileei, care par ferestre astupate de zgură în ochii de verdeață de pe Muntele Fericirilor, cum îi spunem noi astăzi. Petru, care calcă pe ape și se teme, care se rușinează de Hristos și apoi se pocăiește. Petru, cel reașezat în Apostolie. Ceilalți toți sunt extrem de importanți. Vor scrie Evanghelii (Matei și Ioan), vor străbate mii de kilometri – Andrei și Toma sunt campionii, vor binevesti și vor mărturisi. Iacov va fi primul martir dintre ei. El, fratele Domnului, va trezi mereu un soi de aducere-aminte vinovată a nemernicilor ucigași.  Mormintele lor străjuiesc lumea. Există o carte, a lui Tom Bissel, care ne povestește despre călătoriile și... mormintele lor (Apostle or Bones That Shine like Fire – Travels among The Tombs of The Twelve, Faber&Faber, 2017, 407 pg.). De la Răstignirea, Moartea și Învierea Domnului Hristos sunt schimbați cu totul. Înțeleg că au o misiune izvorâtă din iertarea pe care Hristos le-a dăruit-o, neașteptat, ca semn de libertate. Propovăduiesc, călătoresc, riscă, slujesc, scriu, vindecă, fac minuni și sunt întemnițați, poartă pe trupurile lor semnul lipsei de omenie a celor pe care-i învață. Îi învață că iubirea nu este doar sexuală ci și fraternală și comunitară, că nu trupul este cel mai important, ci sufletul, fragilul și transparentul nostru oaspete. Flămânzi au înmulțit pâinea cu simplitatea celor care știu în numele cui trăiesc. Însetați, și-au aflat săturarea din izvorul de Duh Sfânt ce se desprinde, izbucnind Lumina Evangheliei.  Din pântecele lor. Și s-au stins. Decapitați, răstigniți, tăiați cu fierăstrăul... Pentru că răspunsul la propovăduirea adevărului este mereu dreptatea politicului, legislația fiind în toate democrațiile rezultatul corectului, nu al adevărului.

Apostolii. Oameni chemați. Nu-i laudă, nu-i umflă în pene și nu-i hrănește pe săturate niciodată Hristos. Sunt oameni simpli dar inteligenți, creativi și mai ales fideli. Cu excepția lui Iuda, și un moment al celor numiți Fii Tunetului, nu par să ceară lucruri imposibile. Și nu cred că atunci când Domnul Hristos le spune că vor judeca neamurile din care se trag – și cu ele lumea – le va fi fost ușor de înțeles. Oameni pașnici și hotărâți deopotrivă. Rezistenți la zdroaba apostoliei. Au înțeles că grupul lor este o instituire divină când l-au ales pe Matia. Trag la sorți, sub purtarea de grijă a Duhului Sfânt, pe cel care să-l înlocuiască pe Iuda. Nu îl judecă, nu îl condamnă pe acela. Știu că  este la Judecata Înviatului.

Apostolii. Admit între ei pe Saul din Tasul Ciliciei. Pavel, cel care primește, în drumul Damascului, orbirea care-i aduce Vederea lui Iisus Hristos. Ipostasul nostru de încăpățânați, de oameni ai corectitudinii politice – Saul este ostaș în miliția Templului, căutând un Mort care este Înviat – care preferăm să împlinim legea oamenilor și prea puțin legământul cel nou al Evangheliei lui Hristos. Nu doar că îi revine lumina ochilor. Ci și propovăduirea genială. Un om inteligent a cărei viață de încercări adâncește cuvintele în brazda cerului. Și coboară, de secole, cerul inteligenței creștine în miezul trăirii lui Hristos. Epistolele sale, călătoriile misionare, dramatica sa ucidere – corectă și ea, nu-i așa, din punct de vedere al politicului – sunt atât de importante încât unii dintre istorici au mers până acolo încât să-l socotească pe el „autorul” creștinismului occidental. Pavel însă știe. El este Apostol. În rând cu ceilalți 12. Chemarea sa îl face parcă mai atent la învățătura Domnului, o sintetizează cu o strălucită smerenie. Desigur că din modul său de a gândi misiunea ne inspirăm toți creștinii până astăzi. Sunt curios cum i-ar fi explicat unii de astăzi că năzbâtiile corectitudinii lor politice îi situează încă în sfera morală a creștinismului, îi ține încă lipiți de Crucea lui Hristos.

Apostolii. Măsura lumii în care trăim. De ceva mai mult timp decât Evul Mediu. Ev mult mai specific în ce privește libertatea fals academică de a-l înjura pe cel care nu gândește ca tine decât în creștinism trăit. În care bârfa neacoperită a devenit știre, iar can-canul prilej de piese de teatru, educând un anticreștism cu adevărat de Ev Mediu. Biserica a rămas apostolică. Fundată pe învățătura Apostolilor. Pe propovăduirea lor. Ca în cazul Bisericii noastre, întărită în învățătură de propovăduirea Sfântului Andrei –cel întâi chemat și Sfântului Pavel – cel din urmă acceptat între Apostoli. Două voci care marchează pentru veșnicie chemarea unei Biserici naționale, cum este Ortodoxia românească. Pe de o parte simplitatea de pescar curajos, iar pe de alta înălțimea cugetării unui convertit plin de zel și limpezime. Pentru cei care încă mai cred că Ortodoxia este din Evul Mediu îndrăznesc să le spun că fără Biserică nu am fi avut niciodată un Ev Mediu, ci unul mediocru, asemeni celui care-l propun ei. Calp, ca o monedă fără miez de aur.

Poate că e momentul ca să fim mai curajoși în a ne mărturisi apostolicitatea, rădăcina apostolică din care se naște succesiunea apostolică în care se fundamentează preoția slujitoare a Bisericii. Știu, pentru adepții politicii corecte asta nu înseamnă nimic. Pentru creștini însă de aici vine forța de a nu spune păcatului virtute și de a nu admite torsionarea adevărul doar pentru a intra în scenarii și proiecte bine plătite – unele cu doar ceva mai mult de 30 de arginți. Doisprezece oameni-Apostoli și cu Pavel, treisprezece. Și femeile mironosițe. Și Maica Domnului și... Duhul Sfânt. Cel care le îndreaptă pe cele nedrepte! Noi știm asta din veacul primar al Bisericii. Un veac lung cât două milenii. Știind că cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Domnului nu vor trece. Iar cuvintele Lui sunt acestea: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să păzească toate câte v-am spus vouă!” Prin Botez, Apostoli și propovăduirea Scripturii suntem vii. Suntem ai lui Hristos. Orice alt izvor decât acesta poate fi trust- sociologic, ideologie ori politică. Dar nu creștinism apostolic.

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie