Ne aflăm în perioada liturgică numită în calendar „după Rusalii”. Este momentul să reflectăm asupra importanţei şi rolului Duhului Sfânt în viaţa unui creştin. În timpul în care a vieţuit ca om pe acest pământ, Mântuitorul a căutat să-i înveţe pe ucenicii Săi tainele Împărăţiei Cerurilor. De aceea Îl şi numeau mulţi ca fiindu-le „Învăţător”. Când îi încurajează să mărturisească despre El „în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri”, Hristos le dezvăluie o taină, anume că „Duhul Sfânt vă va învăţa, chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi” (Luca 12, 12). Aşadar, nu le zice: „Ca şi până acum, Eu însumi vă voi învăţa cele de trebuinţă”, ci îi încredinţează purtării de grijă a celei de a treia Persoane a Preasfintei Treimi.

***

Chipul în care S-a arătat Duhul Sfânt a fost sub formă de „limbi ca de foc”, pentru că limba este partea anatomică utilizată în articularea cuvintelor. Fără ea, nu poate omul vorbi. Tot aşa, fără Duhul lui Dumnezeu, nu putem intra în duhul lucrurilor asupra cărora ne aplecăm în procesul de învăţare, ci rămânem la simpla însuşire de competenţe. Fără a primi pe Dumnezeu în viaţa noastră, nu putem găsi o limbă comună de comunicare cu ceilalţi. Apostolii au primit fiecare daruri personalizate, căci fiecare avea deasupra capului câte o limbă „ca de foc”. Însă asta nu i-a împărţit, ci dimpotrivă, deşi fiecare vorbea într-o altă limbă, ei aveau în comun acelaşi foc (adică energie necreată sau har sau prezență lucrătoare a lui Dumnezeu). Tot aşa şi noi, deşi ne „specializăm” pe direcţii diferite, ne putem întâlni cu ceilalţi dacă ţinta noastră comună este Dumnezeu. Orice altceva nu poate uni decât în chip temporar şi nedeplin.

***

Sfinţii reprezintă, poate, argumentul cel mai „tare” al existenţei lui Dumnezeu. Fără ei, ce-ar putea fi creştinismul, dacă nu un simplu cod moral, o filosofie stearpă, un moft? „Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri!” (I Corinteni 15, 32) – le spunea Sfântul Apostol Pavel celor ce puneau la îndoială Viaţa de Apoi, Împărăţia cea veşnică. Tot aşa putem şi noi spune: „Dacă sfinţenia nu ne este accesibilă, atunci să trăim fiecare după cum ne taie capul, căci nimic nu mai contează”.

***

Încă de la începuturile creștinismului, oamenii obișnuiți au fost tentați să se raporteze la cei cu viață sfântă ca la niște supraoameni. Cu atât mai mult azi când, mai ales în plan cinematografic, putem contabiliza o inflație de supereroi, lucrurile par să degenereze. Ajungem să ne raportăm la viețile sfinților ca la niște povești bune de lăsat cu gura căscată pe curioși, iar nu ca la experiențe care să ne inspire spre dorirea lui Dumnezeu, care să ne atingă inimile întru pocăință. În fapt, e o viclenie a noastră, o strategie a „omului vechi” de a se sustrage lucrării sfințitoare pe motiv că „nu e de nasul lui”, ci e doar pentru oameni „speciali”. Când Dumnezeu Își arată puterea Sa în viața oamenilor cu viață sfântă, e și pentru a pricepe noi că o aceeași putere „ne este gătită și nouă”. Sfinții nu-și „etalează” virtuțile pentru a avea noi motiv să-i admirăm sau să-i invidiem, ci pentru a ne chema alături de ei, pentru a ne încredința că locul nostru acolo este, la ospățul Împărăției. În timpul predicii de pe munte, Mântuitorul ne arată cum tot omul poate împlini poruncile Legii, concluzionând: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Aici nu ni se ridică o ștachetă de neatins, ci ni se dezvăluie firescul vieții creștine, când ne asumăm, până la ultima fibră a ființei noastre, statutul de „fii ai Celui Preaînalt” (Psalmi 81, 6).

***

Când vorbim despre sfinţi ne referim, stricto sensu, la cei proclamaţi ca atare de Biserică şi care împodobesc sinaxarele Bisericii triumfătoare. Dar nu ar trebui să pierdem din vedere şi sensul lărgit al acestui plural: sfinţi mai sunt numiţi şi cei care trăiesc încă pe acest pământ și fac parte din ceea ce numim Biserica luptătoare. Sigur, nimeni nu este proclamat sfânt/ă cât încă este în viaţă, ci se aşteaptă înscrierea lui pe traiectoria veşniciei, intrarea deplină în Împărăţie. Dar ceea ce nu se poate spune despre o persoană anume, se poate cumva afirma despre o comunitate bisericească. Există în numeroase epistole pauline din Noul Testament, caracterizarea unor comunităţi întregi (numite şi biserici) ca fiind de sfinţi: „sfinţilor din Colose”, „celor numiţi sfinţi” din Corint, „sfinţilor care sunt în Efes”, creştinilor dintre evrei numiţi „fraţi sfinţi”, „tuturor sfinţilor” din Filipi, celor „chemaţi şi sfinţi” din Roma, „sfinţilor fraţi” din Tesalonic şi, nu în ultimul rând, se vorbeşte despre „sfinţii de la Ierusalim”.

***

Între sfinţii din Cer şi sfinţii de pe pământ diferenţa poate fi redusă, dar numai până la mărimea unei lacrimi. Lacrima de pocăinţă. Lacrima de recunoştinţă. Lacrima de bucurie. Până şi scepticul de serviciu al filosofiei româneşti, fiul de preot Emil Cioran, remarca strânsa legătură care există între „lacrimi şi sfinţi”: „Încercat-am să înţeleg de unde vin lacrimile şi m-am oprit la sfinţi. Să fie ei responsabili de strălucirea lor amară? Cine ar şti? Se pare, însă, că lacrimile sunt urmele lor. Nu prin sfinţi au intrat ele în lume; dar fără ei nu ştiam că plângem din regretul paradisului. Aş vrea să văd o singură lacrimă înghiţită de pământ... Toate apucă, pe căi necunoscute nouă, în sus”.